Câteva strategii: pretenţia de a demonstra negocierea cu clienţii prin schimbul de scrisori după semnarea contractului, şi nu înainte, solicitarea ca instanţele să considere contractele „aleatorii“ pentru a justifica toate comisioanele de risc şi rezervă minimă sau dorinţa ca acestea să fie încadrate în costul creditului.

Prin definiţie, orice clauză ne-negociată cu clienţii anterior semnării unui contract poate fi considerată abuzivă şi atacată în justiţie începând din 1 octombrie. Au existat însă asemenea procese şi înainte de această dată şi “există deja 60 de decizii irevocabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care confirmă existenţa unor clauze abuzive în contractele clienţilor semnate cu băncile, în special legate de existenţa comisionului de risc”, după cum afirmă avocatul Gheorghe Piperea.

Cum îşi construiesc băncile apărarea? Sunt cazuri în care se pretinde că a existat de fapt o negociere, proces exemplificat prin schimburile de scrisori cu clienţii din care au rezultat în unele situaţii modificări ale condiţiilor iniţiale de acordare a împrumuturilor în sensul reducerii unor costuri. Această comunicare s-a produs însă după semnarea contractului, şi nu înainte, fapt ce ar fi permis încadrarea sa în categoria “negociere”, şi nu “revizuire”.

În cele mai multe cazuri, procesele privind clauzele abuzive se referă la comisioanele de risc, rezervă minimă obligatorie sau mărimea dobânzii. În cazurile în care instanţa a dat câştig de cauză clienţilor, s-a apreciat, de pildă, că un comision de risc perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului este abuziv cât timp pentru acelaşi lucru se plăteşte dobândă, cu atât mai mult cu cât a fost aplicat tuturor clienţilor fără a se ţine cont de situaţia lor; comisionul de rezervă minimă a fost considerat, de asemenea, în mai multe cazuri abuziv întrucât afectează caracterul previzibil al obli