În chestiunea construirii Catedralei „Mântuirii Neamului” s-au făcut și se fac auzite opinii (normal la noi) cât se poate de… divergente. Unii salută entuziast ctitorirea, la originea căreia se cuvine să așezăm strădania răposatului Teoctist – dacă n-am ține seama că, încă în 1935, patriarhul Miron Cristea, la terminarea lucrărilor de restaurare a bisericuței Patriarhiei, a precizat, în pisania de la intrare, că așezământul va sluji drept Catedrală Patriarhală „în mod provizoriu”. Deci, o nouă Catedrală era măcar în intenție, dacă nu chiar în proiect. Și cum nimic nu-i mai definitiv decât provizoratul, iată-ne în alt veac, cu aceeași construcție modestă datând din1665-1668, când fusese durată doar pentru a servi ca biserică mănăstirească. Că-i total neîncăpătoare, nici nu mai trebuie spus. Da-i nevoie să spunem că suntem singura Biserică dintre ortodoxiile surori fără o catedrală reprezentativă, în vreme ce mitropoliile din provinciile românești și-au ridicat catedrale ce pur și simplu umilesc lăcașul bucureștean.

„Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureștii sunt oraș relativ nou și n-au fost întotdeauna Capitală” – scrie Eminescu în 1883. Contestatarii actualului proiect se întreabă, întâi de toate, de ce să se utilizeze banii statului, când alte nevoi ne presează tot mai acut. Uită, probabil, că tot în București, și de astă dată în întregime din banii contribuabililor, s-a construit Arena Națională, făr-de vreun protest de luat în seamă pe timpul lucrărilor, și cu atât mai puțin după inaugurare. „Biserica e prea mare!” – susțin aceiași, probabil în neștiință de cauză, fiindcă proporțiile ansamblului includ un Centru de conferințe, un Muzeu al creștinismului românesc, o societate filantropică prevăzută cu cantină și cămin pentru pelerini, un Centru medical de diagnoză și tratament ș.a.

Dar nu fondul polemicii ne interesează acum (oricum, depășit