( Continuare din episodul 18 )

Mi-l amintesc vag pe Chifu, de la Iași. Lucram amândoi în aceeași clădire: eu la "Timpul", el la "Evenimentul zilei", un etaj mai jos. Găina care a fătat un pui viu de acolo și-a luat zborul spre București, cuibărindu-se apoi în istoria presei. Știu, găinile nu zboară, dar cele care fată pui vii o pot face. Făbricuța de știri de senzație, mai toate scoase din burtă, duduia în clădirea veche, cu pereți strâmbi și umezi, care mai adăpostea și Partidul România Mare. La parter era o cârciumă care ținea vie flacăra inspirației la ziariști.

Cu Chifu m-am intersectat de câteva ori pe scări. Odată era chiar să dăm nas în nas, deoarece el stătea în fund pe o treaptă, mâzgălea ceva pe o hârtiuță așteptând să se deschidă biroul. N-am schimbat niciodată o vorbă măcar. Comunicarea pe verticală era dificilă pentru amândoi. Poate ne vom fi salutat mutește, din cap, dar el nu vedea decât bănuțul unui început de chelie, iar eu doar un măr al lui Adam agresiv, pornit parcă să-și părăsească stăpânul și să trăiască pe cont propriu.

– Chifu ăsta chiar e arogant? Sau mi s-a părut mie?

– Nuuu, deloc! – sare Titus, strângându-și cureaua. Așa le par toți lunganii celor cu două capete mai scunzi decât ei. O să vezi, e un băiat de zahăr.

– Pe băț.

– Ba chiar pe prăjină.

– Îl știu mai mult de la televizor. Întâi ca specialist în prevenirea conflictelor. Era invitat pe la emisiuni, să comenteze, când mai izbucnea câte un război, când nu mai era nimic de prevenit. Parcă-și făcuse și o asociație de prevenire a conflictelor. Și acum iată-l ditamai consilierul lui Băsescu, cel mai conflictual președinte. Bravo lui. Dacă Băse l-a trimis aici ca să înmâneze cea mai tare decorație a statului, înseamnă că e cu Iulienașul în suflet. E printre ultimii consilieri rămași lângă Cârmaci. Deci vom avea onoarea să-