Luni, 8 octombrie 2013, s-a efectuat numărătoarea finală pentru funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, după ce toate cele 20 de filiale şi-au exprimat, pe rînd, voturile. Din 938 de voturi exprimate, 37 au fost anulate, 196 au fost pentru candidatura lui Dan Mircea Cipariu, 705 i-au revenit lui Nicolae Manolescu. Ales preşedinte pentru un mandat de 5 ani, Nicolae Manolescu a optat pentru păstrarea echipei de conducere: prim-vicepreşedinte – Varujan Vosganian şi vicepreşedinte – Gabriel Chifu.

În plină dezbatere despre solidaritate (de breaslă, comunitară, umană pînă la urmă), alegerile USR au arătat, mai mult decît oricînd, că sîntem într-o fază accentuată a unei disoluții valorice generalizate. În contextul unei marginalizări mediatice, scriitorul trebuie să se regăsească în interiorul breslei sale şi să încerce s-o facă pe aceasta cît mai reprezentativă pentru a nu intra la pachet în conul de umbră al mediocrităţilor publice tot mai vocale.

Prima constatare e una strict jurnalistică. Cu cîteva excepţii, jurnaliştii culturali (cîţi mai sînt) au ignorat subiectul. Dar să nu se confunde ignoranţa cu ideea unor alegeri desfăşurate în anonimat. Revistele Uniunii (probabil cel mai important trust media literar, ţinînd cont că, într-o perioadă în care presa culturală cade precum popicele, USR-ul editează şi susţine nouă reviste care apar şi asigură angajaţilor spaţiu de publicare şi o leafă) au tratat subiectul. Agenţia de carte, coordonată de candidatul la preşedinţie, Dan Mircea Cipariu, l-a acoperit. În rest, n-am văzut, cel puţin la cele şase alegeri bucureştene la care am asistat, picior de jurnalist nescriitor. Pentru că, în săli, au fost suficienţi scriitori-gazetari care s-au exprimat cel puțin în mediul on-line. Mă refer strict la acreditările de presă din partea instituţiilor (teoretic) de interes naţional (să zice