Acum mai mulţi ani, cînd am descoperit muzicologia cognitivă, prima impresie a fost că lumea academică (a conservatoarelor) s-a umplut de ingineri şi psihologi, de logico-pozitivişti care ţin neapărat să descifreze „codul-maşină“ al comunicării prin sunete şi pulsaţii. Mulţi cercetători, însă, erau la bază muzicieni în toată regula. Aha – mi-am zis –, dacă talentul tău nu răzbeşte nici în interpretare, nici în compoziţie, muzicologia sistematică poate deveni un colac de salvare pentru propria carieră. La urmă, citind cîteva sute de studii scrise de astfel de „muzicieni rataţi“, am devenit fascinat de acest domeniu interdisciplinar şi mi-am revizuit total primele impresii.
Am aflat şi am învăţat o sumedenie de lucruri în anii aceia, dar cea mai importantă concluzie se leagă de mecanismele „plăcerii iraţionale de a asculta muzică“. În cultura noastră muzicală (vestică), această plăcere se dezvoltă în principal prin simplă expunere. Eu însumi sînt o dovadă a fenomenului: între 12 ani – cînd am început să ascult de capul meu discurile cu „muzică simfonică“ ale părinţilor – şi 15 ani – cînd am luat primele lecţii de pian şi teorie muzicală –, am evoluat analfabet de la Eine Kleine Nachtmusik la Cvartetul nr. 5 de Bartók. Faptul că, de exemplu, prima compoziţie era scrisă în Sol major, iar cea din urmă se termina cu un rondo nu avea nici o semnificaţie pentru mine. Şi, în pofida acestei neştiinţe, îmi dădeau lacrimile ascultîndu-le. Mai mult, aş fi ucis cu sînge rece pe oricine ar fi pus la îndoială certitudinea faptului că „înţeleg perfect“ universul acestor compozitori.
Apoi, m-am apucat de... fumat – şi nu m-am întrebat niciodată de ce, dintre cele peste 400.000 de specii (!) de plante cunoscute, doar frunza de tutun este uscată, tocată, pusă în cilindri mici de hîrtie şi vîndută la fiecare colţ de stradă pentru a fi făcută scrum şi fum. Iată explicaţia:
