Sunt adventist de ziua a şaptea. M-am născut aşa şi, chiar dacă oficial nu sunt botezat în nicio religie, mă consider tot adventist de ziua a şaptea. Acum vreo 13-14 ani mergeam în fiecare seară de sâmbătă la o biserică din Piaţa Amzei. Acolo predica Mihai Gâdea.
Eu eram pe atunci un adolescent naiv, somnambulic şi prăbuşit cu totul în fantasmele din mintea mea. Nu mergeam acolo pentru că eram credincios, ci pentru a omorî monotonia unor sfârşituri de săptămână mohorâte. Şi, e drept, mergeam şi pentru Mihai Gâdea.
El era încă foarte tânăr, cred că nu împlinise 25 de ani. În contrast cu predicile sforăitoare ale bătrânilor pastori adventişti, Mihai Gâdea predica despre un Dumnezeu aproape. Dumnezeu-prietenul cu care vorbeşti în gând, mâna invizibilă pe care o simţi pe umăr când intri într-un spital. Lucruri din astea care ar trebui să fie fundamentul oricărei religii. Îmi vine greu să scriu asta acum, dar, în timpul ăla, la graniţa dintre milenii, Mihai Gâdea îmi devenise un fel de model. Aş fi vrut să fiu şi eu ca el.
L-a văzut apoi pe Mihai Gâdea la primele emisiuni televizate. Îl invita adesea pe Octavian Paler şi erau nişte talk-show-uri în prime-time în care se vorbea despre Dumnezeu, despre amărăciune şi laşitate. Despre cerul înstelat al Lisei, satul transilvănean în care Octavian Paler şi Mihai Gâdea îşi petrecuseră anii copilăriei la distanţă de o jumătate de secol. Îmi amintesc ca azi o emisiune în care Octavian Paler îl întreba pe Mihai Gâdea în ce mai crede. Iar el avea un lung moment de tăcere înainte de răspuns: „Mai cred în dragoste şi în Dumnezeu”. Aş fi vrut să fiu şi eu ca Mihai Gâdea, să mă întrebe şi pe mine cineva în ce mai cred.
Dar fără niciun avertisment prealabil, am auzit câţiva ani mai târziu un lucru surprinzător. Mihai Gâdea spunea cu subiect şi predicat: „Mircea Badea e cel mai bun prieten al meu”. Ciudat! Ce limbă
