Pamfil Şeicaru, cândva un nume sonor în presa românească, a fost trecut la index de cenzura comunistă vreme de 45 de ani! Director al faimosului ziar de dreapta Curentul, polemist redutabil, Pamfil Şeicaru a părăsit România în august 1944, odată cu intrarea în ţară a Armatei Roşii, de teama ocupaţiei ce nu a întârziat să se instaleze, aşa cum prezisese şi el cu câţiva ani mai înainte.
A fost inculpat în unul din faimoasele procese, cel al ziariştilor, instrumentat imediat, în 1945, de slugile noului regim, şi condamnat la moarte în contumacie. I-a fost bineînţeles confiscată întreaga avere şi interzise orice drepturi cetăţeneşti. Pamfil Şeicaru ajunsese între timp la Viena, unde Horia Sima plănuia să formeze un guvern românesc în exil. A trăit apoi treizeci de ani în Spania, pentru ca în ultimii 6 ani ai vieţii să se strămute la Dachau, lângă München. Aici s-a stins din viaţă în 1980, la vârsta de 86 de ani. De la Dachau, după căderea regimului roşu, osemintele i-au fost aduse în ţară, mai întâi la Biserica Sfânta Vineri din Bucureşti şi finalmente re-reînhumate la Mănăstirea Sfânta Ana de lângă Orşova. Acest sfânt locaş este ctitoria lui, ridicat, se spune, chiar pe locul unde Pamfil Şeicaru a scăpat de moarte în groapa unui obuz, fiind tânăr sublocotenent combatant pe front în Primul Război Mondial. După 1944 mănăstirea a fost închisă şi profanată din dispoziţiile conducătorilor comunişti atei, fiind transformată în cârciumă!
În memoria colectivă a românilor Pamfil Şeicaru a rămas un mare şi temut ziarist, pe seama lui circulând şi unele anecdote precum cea cu „şantajul şi etajul”. Foarte puţine s-au mai putut apoi afla despre pribeagul Şeicaru, fiindcă în ţară el fusese declarat proscris, iar despre transfugi nicio ştire oficială nu răzbătea prin „cortina de fier”. Doar, eventual, informaţii orale, ajunse pe cine ştie ce căi ascunse,
