Vasile Coman este ultimul meşter cojocar din oraş. Cum cojoacele nu mai sunt în preferinţele clienţilor, a trecut la reparaţii şi la confecţionarea hainelor de piele.

Cum cobori pe strada Bogdan Dragoş, înspre bazar, nu ai cum să ratezi atelierul lui nea Vasile Coman. Nu pentru că ţi-ar atrage atenţia în mod deosebit intrarea sau casa, ci prin anunţul de pe uşă, care face trimitere la obiectul activităţii din atelier. Nea Vasile este ultimul reprezentant, cel puţin la Roman, al unei meserii aflate pe cale de dispariţie: cojocăria.

Aşezat la o maşină de cusut veche de 150 de ani – primită cadou în tinereţe de la un evreu specialist în căciuli de blană, cu atelier pe Strada Mare -, nea Vasile munceşte de la 8 dimineaţa la 8 seara. Recunoaşte că, de-a lungul vieţii, a încercat şi altceva, a vrut să fie angajat, să ştie că ia un ban fără să stea cu ochii pe uşă aşteptând un client, dar s-a dovedit că, până la urmă, meseria ce l-a prins cel mai bine a fost cu acul. Din asta şi-a făcut casa mândră, aflată în spatele atelierului, şi şi-a ţinut copiii în facultate, amândoi ingineri. Fata a făcut, chiar, o facultate de profil, este inginer textilist. Nu a continuat, însă, afacerea de familie, aşa cum visa Vasile Coman, când era mică. Timpurile nu se mai comparau cu cele în care el intrase în breaslă, ca ucenic.

Nea Vasile a început să lucreze în 1973, într-o perioadă în care cojocul sau haina de piele ţineau loc cu succes oricărei cărţi de vizită. Nu oricine îşi putea permite un asemenea obiect de îmbrăcăminte în garderobă. A purta cojoc sau haină de piele era sinonim cu a avea bani şi, mai ales, a avea relaţii, într-o perioadă în care oferta magazinelor era mai mult decât săracă, iar shop-ul – singurul loc din care puteai să cumperi cojoace, gumă de mestecat, Kent şi bomboane cubaneze, pe valută – era, pentru marea masă, doar un vis. “Veneau oamenii la mi