Ministrul delegat pentru Învăţămînt Superior a declarat că vrea să introducă ore obligatorii de sport în universităţi. La ce să ne aşteptăm?
La nimic, dacă e să ne uităm peste umăr, îndărăt. Evident, intenţia e minunată. Realizarea riscă să fie conform tradiţiei. Încă de cînd făceam eu şcoala, vremea Nadiei, apoi a lui Vasile Stîngă şi Hagi, educaţia fizică – sportul, cum îi ziceam – era văzută ca o materie auxiliară, un moft barbar. Aveam un prof care ne arunca o minge şi apoi se închidea în cabinetul lui (bănuiala noastră era că le cam trăgea la măsea). Dar noi eram destul de flămînzi de mişcare şi de a fi mai buni decît celălalt, încît să fim fericiţi şi cu atît. Nu ştiu dacă e la fel astăzi. Nu cred. Sportul – se ştie de la orice catedră pînă în oricare redacţie serioasă de ştiri politice – e o treabă frivolă. În facultăţi, e deja tîrziu pentru a mai schimba percepţia asupra unei activităţi considerate inutile şi, mai mult, cu un proiect învechit. Nu mai poţi face sport ca acum 30 de ani. Mai bine s-ar propune ore de dans de orice fel, de zumba, de jocuri fizice care să implice intelectul şi tehnologia – un soi de iSport. Cred că studenţii ar cupla mai repede cu aşa ceva. Astăzi, ideea lor despre mişcare e alta decît aceea de a alerga în chiloţi şi de a vedea care trece primul o linie trasă cu creta. Dacă e să răspundem unor urlete disperate pentru dezmorţirea naţiunii cu aruncarea în programă a unui soi de praf în ochii lumii, mai bine nu. Dacă, însă, chiar le pasă, înainte de orice, ar trebui să înţeleagă ce ar funcţiona. Altfel, tumbe degeaba.
Ministrul delegat pentru Învăţămînt Superior a declarat că vrea să introducă ore obligatorii de sport în universităţi. La ce să ne aşteptăm?
La nimic, dacă e să ne uităm peste umăr, îndărăt. Evident, intenţia e minunată. Realizarea riscă să fie conform tradiţiei. Încă de cînd făceam eu şcoala, v
