„Atunci când un bărbat iese dintr-o încăpere lasă totul în urma sa, când o femeie părăsește încăperea ia tot ce s-a întâmplat acolo cu ea“. (Alice Munro)

Am avut, la fel ca mulți alții – după cum urma să aflu – o mare și foarte plăcută surpriză de a o descoperi pe Alice Munro, absolut întâmplător. Nu știam nimic despre ea atunci când am început colecția de povestiri Prea multă fericire. Trebuie să spun că Alice Munro avea 78 de ani în momentul în care cele zece povestiri au fost publicate și cu toate acestea proza ei este mai dinamică decât a multor scriitori tineri. Munro s-a născut în Canada, mai exact în Ontario, în apropierea lacului Huron (al treilea lac de apă dulce din lume – ca dimensiune) și în majoritatea prozelor sale personajele sunt localnici ai orășelelor din acea zonă. Poate că asta n-ar avea o deosebită importanță dacă regiunea n-ar fi cunoscută și sub numele de Sowesto – termen ales de Greg Curnoe, pictor originar din Ontario. Termenul pictorului se referă la mărimea și varietatea suprafeței acelei zone, însă și la ceva mai special, ciudățenia și posomorârea care plutește în aerul acestei regiuni, dar și la câteva caracteristici aparte ale oamenilor care o populează – sunt introvertiți, neprietenoși și ascunși. Și trupa de mai jos vine din aceeași zonă, muzica merge perfect cu cartea.

Atmosfera din povestirile scriitoarei este de asemenea, de foarte multe ori apăsătoare, ușor întunecată, mie mi-a amintit de atmosfera din cărțile și filmele scandinave, pădurea, lemnul, mușchiul umed și vegetația sălbatică își fac loc prin curțile caselor, pe marginea șoselelor și în mințile personajelor, dar nu pentru a le invada, ci pe post de completări firești ale caracterelor acestora. Duritatea lemnului și sălbăticia peisajului par să le modeleze firea. Aproape în fiecare dintre povestiri există un tâmplar, bucăți de lemn, copaci, rindea, rumeguș