Italianul Fabrizio Gatti explică într-un text minunat de ce, pentru el, insula Lampedusa merită să fie recompensată pentru modul în care locuitorii săi primesc miile de migranţi care debarcă pe ţărmurile sale. Un Nobel pentru pace ar aduce problemele din acest colţ al Europei în actualitatea zilnică, permanentă, pentru cel puţin un an...
Oricum, văzând că presa din România vorbeşte prea puţin despre acest subiect, şi observând că interviul pe care-l realizasem cu scriitorul suedez Henning Mankal datează şi el, vă propun lectura unui articol absolut sublim, semnat Fabrizio Gatti. Dacă doriţi să mergeţi mai departe în lectura articolelor sale, citiţi şi reportajul realizat cu şi despre sezonierii români, printre alţii, din regiunea italiană Puglia, publicat mai demult în Courrier International. Nu pot decât să sper că situaţia descrisă nu mai este de actualitate...
În urmă cu exact zece ani, în 2003, m-am "infiltrat" în traficul de fiinţe umane. Din Africa în Europa, prin Senegal, Mali, Niger, Libia, Algeria, Tunisia, şi apoi insula Lampedusa. Am decis să devin Bilal, o identitate închipuită, în momentul când am văzut pozele corpurilor plutind pe Marea Mediterană, cu burţile umflate ca nişte baloane, braţele deschise către o îmbrăţişare rămasă fără răspuns. Poze realizate din elicopter. Era un naufragiu, unul dintre multele naufragii înregistrate. În largul insulei Kerkennah, mitică pentru Tunisia: 41 de supravieţuitori, 12 cadavre recuperate, 197 dispăruţi. Zece ani au trecut şi mii de alţi oameni şi-au sfârşit viaţa plutind cu burţile în sus, corpul umflat, braţele deschise.
În aceste ape, site-ul Fortress Europe a numărat 6 825 de morţi din 1994 încoace, dintre care 2 352 doar în 2011. Punând la socoteală întreaga frontieră europeană, de la Insulele Canare în Turcia, numărul de morţi din 1988 încoace este de 19 142.
Aspectul cel mai absurd es
