Am aniversat, nu cu mult timp în urmă, în 13 septembrie, 20 de ani de la semnarea Acordului de la Oslo (cel care lansase speranţa că o negociere directă între israelieni şi palestinieni ar putea duce la crearea unui stat palestinian). Sînt, de fapt, 20 de ani în care marile puteri ale lumii, cu Uniunea Europeană în frunte, au aniversat 20 de ani de neputinţă: statul palestinian nu există încă, şi nici nu sînt speranţe ca el să apară foarte curînd... Jacques Attali îl încadra la rubrica „Perspective“, în cronica sa din Le Vif/L’Express, cu cîteva zile în urmă. O rubrică cu nume optimist, dar care s-ar fi putut foarte bine numi „Eşecuri“!
DE ACELASI AUTOR Uniunea Europeană pierde miliarde, dar încă ezită Alo, Europa? Da, aici Europavox Inteligenţa pămîntului Obiectivitatea, o dictatură a bunului-gust (II) Se întîmpla în 2009 şi lumea a uitat deja acest fapt ieşit din comun: pe scena concursului Eurovision, Israelul a fost reprezentat de o evreică şi de o arăboaică, ambele cîntînd în arabă, ebraică şi engleză o melodie care se numea „Trebuie să existe o altă cale“. Un eveniment privit prin prisma relaţiilor pe care Israelul le are cu Europa, cu Palestina, cu restul lumii în general. Şi care i-a prilejuit ziaristului Sarfraz Manzoor o excelentă analiză publicată de The Guardian: „Can Europe be another way for Israel – Palestine?“ Întrebarea sa, dincolo de a fi ironică, rămîne la ordinea zilei, chiar dacă fantasticul şi imposibilitatea ei aparentă sînt evidente pentru orice neofit. Pentru Manzoor, „dacă Uniunea Europeană ar face din Palestina şi Israel ţări membre, această soluţie ar dilua toate sursele de conflict dintre cele două naţiuni prin absorbirea lor într-o identitate nouă, europeană.“
Însă Israelul nu face parte din UE... Tot Manzoor răspunde: „Israelul participă deja la toate turneele europene importante şi la concursul de muzică Eurovision, Pal
