Într-o intervenție recentă, d-nul Sobolewski, directorul general al BVB spunea “Romania are nevoie de capital, nu trebuie să exporte capital. Dar de ce le permite fondurilor de pensii private să investească pe piețe externe?”

Subscriu în totalitate la prima aserțiune și sunt în total dezacord cu a doua. Am să explic de ce.

Tendința naturală a fondurilor de pensii mai peste tot în lume este să investească în piețele autohtone din câteva motive simple: obligațiile lor viitoare sunt în monedă locală, deci investind în țara de origine evită complicațiile asociate expunerilor valutare, sunt mai familiare cu legislația locală a pieței de capital, beneficiază de înlesniri fiscale, mediul economic și emitenții sunt mai ușor de monitorizat etc.

România nu este o excepție din acest punct de vedere. Conform ultimului buletin ASF, la sfârșitul lui august, fondurile de pensii private autohtone investeau în România aproximativ 95% din totalul activelor. Pe de altă parte, aproximativ 80% din totalul plasamentelor în acțiuni erau investite local. Deoarece primul procent este atât de mare încât nu necesită comentarii, să ne concentrăm asupra celui de al doilea, care suspectez că reprezintă și preocuparea d-lui Sobolewski.

Care este situatia actuală? Un calcul simplu ne arată că multe fonduri de pensii au investit în emitenți listați la bursa locală suficient de mult capital ca deținerile lor să nu mai fie similare unor investiții lichide pe piața de capital, devenind mai degrabă investiții de tip cvasi-private equity. Adică investiții și poziții care practic nu mai pot fi lichidiate pe piața de capital în orice conditii, ci doar în măsura în care se găsește un investitor de mărime comparabilă interesat să cumpere întregul pachet deținut sau o mare parte din acesta . Este un aspect care nu poate fi ignorat de administratorii de pensii private, având în vedere