M-am trezit în avionul către Torino aproape împotriva voinţei mele. Mi se întâmplă de la o vreme să fac lucruri care nu-mi plac defel, doar cu gândul c-o să am linişte. Chiar nu-mi pasă că trec drept papă lapte, obţin răgazul să mă gândesc la ale mele. Sigur e un atribut al vârstei, mă păcălesc şi-i zic înţelepciune, când eram mai tânăr nu cedam în faţa insistenţelor şi lacrimilor niciunei femei şi probabil am pierdut mult, după ce-mi ieşiseră vorbe că sunt neînduplecat femeile începuseră să se ferească de mine. Acum chiar nu-mi mai pasă ce se spune. Îmi e suficient să ştiu în sinea mea că nu s-a schimbat nimic.
Urma să iau parte la Salonul Internaţional de Carte, ediţia a XXVI-a, 2013, unde se lansa traducerea în italiană a unuia dintre romanele mele. Asta era partea plăcută a lucrurilor. Partea neplăcută mi-o dădea convingerea că voi fi obligat să particip la conferinţe şi discuţii în care să lămuresc ce-am vrut să spun în carte. Detest asta. Am scris-o, i-am dat drumul în lume, are destinul ei, oricare ar fi el, nu mai e nevoie să explic ce-am vrut să spun. Nu înseamnă că am şi dreptate, dar mi s-a părut mereu aiurea să mă explic, de asta există critici literari pe lume şi servicii de promovare şi marketing.
Nu m-aş fi aflat în avion dacă n-ar fi insistat nevastă-mea. Sunt căsătorit de când mă ştiu, aproape am uitat numărul anilor. Nu ştiu dacă asta sună bine sau rău. Pentru mine încă sună bine. Are cel mai ciudat nume din lume, Elodia. Când a izbucnit povestea cu avocata dispărută şi probabil ciopârţită de soţul ei poliţist, era mândră că o întreba lumea ce crede despre cazul tizei, deşi nu e nici avocată, nici ziaristă, nici rudă cu celebra dispărută. N-avea nicio competenţă în afară de nume. De fapt, pe Elodia mea o cheamă Eloisa, dar îl socotise un nume prea romantic şi-şi zisese Elodia.
E faptul prin care se remarcă, în afară că e pur
