“Ei, cum a fost?” este întrebarea care m-a oprit din drum cel mai frecvent în aceste ultime zile. Cum a fost, adică, pentru ca juriul festivalului filmelor francofone să ajungă să acorde Marele Premiu Poziției copilului tot lui Călin Peter Netzer, învingătorului de la Berlin. S-o recunoaștem, o întrebare, dacă nu fără răspuns, cel puțin greu de răspuns! Dacă, la Berlin, explicația mea era simplă, selecția festivalului fusese neobișnuit de slabă, și Poziția copilului, ca cel mai bun film, era imbatabilă și previzibilă, în Valonia, la Namur, am văzut cel puțin trei-patru filme superioare.

Le Démantèlement, producția canadianului Sebastien Pilot, un Fructele mîniei al epocii pe care o trăim în mod global, L’Escale, coproducția helveto-iraniană, Gabrielle de Louise Archambault, tandra poveste de iubire dintre doi handicapați, comedia politică franco-elvețiană Les grandes ondes (à l’ouest) sau romanticul La Tandresse de Marion Hansel mi-au părut mai subtile și mai puternice decît filmul nostru. O fi mai puțin sensibilă fibra mea patriotică, dar, de pe pozițiile pe care ne aflăm acum în conjunctura cinematografiei europene, ne putem permite luxul să ne judecăm filmele mai exigent decît juriile festivalurilor.

Căutînd să verificăm interesul trezit, la festival, de producțiile noastre, am format, împreună cu colegii mei aflați acolo, Irina-Margareta Nistor și Florin Barbu, o așa-zisă "comisie" de numărătoare a prezențelor la vizionările de presă ale filmelor noastre. Rezultatele ne-au dezamăgit. Dacă la Poziția copilului, premiantul juriului prezidat de actrița libaneză Nadine Labaki, ne-a fost dat să numărăm doar două (!) participări, la Domestic-ul lui Adrian Sitaru am înregistrat un "scor" dublu, iar cu vizionarea lui Lupu, un nou venit, Bogdan Mustață a bătut toate recordurile cu15 participanți aflați în sală.

Mă feresc să descriu acest ultim film