Convins că pentru un istoric toate priesc, aş fi trecut cu bucurie în catastif şi o pată de cerneală sau un cocoloş proiectat în ceafă: ca prefigurări, bien sur, ale mirobolantei disponibilităţi a necuvintelor, de exemplu.

Să fac un repede triaj. Ce se reţine într-o primă repriză ? Înainte de toate (probabil datorită amplorii), figura uriaşă, apostolică: păr aproape alb, ca zăpezile, faţa ovală (semn de umoare rectilinie, netulburată), beatificată de lamă, cum ar fi zis Arghezi, linia impecabilă şi foarte fermă a nasului – expresie somatică a unui sistem interior (nu-l are fitecine) şi – vocea...

Mi-e greu s-o definesc. Are mixate în ea un calm şi o blândeţe pe care nu le poţi dobândi altfel, presupun, decât după ce îţi vezi profeţiile împlinite. În capăt de traseu adică. Afabilă ca efect al unui rodaj îndelungat, topind în modulaţii şi relele, şi bunele biografiei, într-un fel superior de asumare a întregului, dacă termenul nu e prea difuz. Poate mai exact ar suna „aliaj”, pentru că sentimentul meu retrospectiv, acum, e că glasul avea un son polifonic, ca să zic aşa, adunând de pretutindeni, după un principiu arhivisitic numai de el ştiut, tot ce-a contat vreodată ca impresie. Îmi place să cred că într-o bună zi vom fi în stare să deducem omul, până în ultimul să amănunt, oricât de părelnic (dar indispensabil totuşi rigorii cu care trebuie reconstituit un ansamblu), doar colea dintr-un fişier audio, indiferent ce idei sau banalităţi ar conţine. Poate fi un laudatio, o filipică, o confesiune brumată. Poate fi o replică aruncată în treacăt. Orice, numai să fie bun de băgat într-o imprimantă 3D la capătul căreia, după un lung şi inextricabil proces de analogii şi prezumţii, să-l vedem precizându-se, strat după strat, forme şi epiteliu, inclusiv nervura butonierei, individul în atitudinea lui originară, din clipa când vocea lui făcea saltul din timp... @N