Mâine vine pe lume noul meu copil. L-am botezat înainte de a se naşte: "37 de grade Celsius". Numele vă este cunoscut: îl descoperiţi, deseori, în termometre şi răsuflaţi uşuraţi: cât sunt numai 37, e bine!
După cum am mai scris, vă propun un show pe teme de sănătate. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre un anume semnal pe care l-am primit după primele filmări de săptămâna trecută.
În majoritatea cazurilor, în cei peste 20 de ani de televiziune, am făcut emisiuni cu public. Mi-au trecut "prin mână" (a se citi "platou"!) mii de invitaţi, în marea lor majoritate artişti, dar şi destui sportivi, politicieni, designeri, oameni de cultură, colegi de breaslă etc. Însă, dincolo de ochii lor şi de ai celor de acasă, telespectatorii, m-au privit acolo, la locul faptei, câteva sute de mii de alţi ochi, cei ai spectatorilor din public, care s-au înghesuit în gradene, la mese, prin culise, având privilegiul de a se afla chiar în preajma mea şi a "personajelor" mele. Reacţiile publicului spectactor au fost pentru mine, întotdeauna, cel mai bun barometru. Nu mă refer aici la hohotele de râs, chiotele, mirările, oftaturile şi alte reacţii pe care reprezentanţii firmelor de figuraţie le dictau, prin semne numai de ei ştiute, spectatorilor plătiţi. Semnalele mele erau altele: chipurile plictisite din gradene îmi indicau invitaţi anoşti sau dialoguri monotone, ochii larg deschişi şi liniştea de mormânt erau semnul, nevăzut decât de mine, al interesului pe care-l stârneau interlocutorii pe care-i ademenisem în "casa mea de la serviciu". Până şi în hohotele de râs am reuşit să învăţ a descoperi nuanţe, ştiind exact când sunt "induse" şi când sunt 100% naturale, "fără E-uri".
Cea mai mare bucurie din "sala de naşteri" a noului meu copil a fost, şi de această dată, reacţia publicului. Timp de două ore, cât au durat filmările pen
