Scriam, în septembrie 2006, într-un comentariu publicat în Cotidianul: „Nu ştim să ne prețuim martirii, iar pe miile de socluri rămase goale s-au căţărat, rîzîn­du-ne în nas, nu victimele comunismului, ci torţionarii acestora“. Mă gîndeam la vedetele securiste din categoria lui Pleşiţă şi, în cernită oglindă, la Liviu Babeş sau Elisabeta Rizea, întruchipări tari ale anticomunismului ce nu-şi aflau locul cuvenit în sensibilitatea publică. Nu s-a schimbat mai nimic de şapte ani încoace. S-a dus doar Pleşiţă, numai serviciile cunosc unde, iar cîţiva dintre „Caţavenci“ au strîns nişte bani în speranţa că vor convinge autorităţile să-i ridice Elisabetei Rizea un monument pe soclul eliberat de Lenin în faţa fostei Case a Scînteii. Un soclu pe care barem nu li s-a înălţat vreo statuie lui Nicholschi, Pleşiţă, Postelnicu, Iulian Vlad sau altor satrapi ai Securităţii. Un soclu unde, în schimb, au fost cocoţate fel de fel de năzbîtii, între ultimele încercări artistice numărîndu-se un parazit cu elice, două resturi de picioare şi un călcîi-pumn-pistol îndemnînd la „trezirea conştiinţei neamului“. Pentru astfel de trăznăi se găseşte loc pe soclu. Nu şi pentru amintirea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Sîntem profund receptivi la ample deriziuni, dar apatia amestecată cu ignoranța ne copleşeşte cînd ne descoperim în registre grave, cum ar fi, de pildă, ideea unui monument al rezistenței anticomuniste, cu Elisabeta Rizea într-o elocventă reprezentare. Ingratitudinea contemporanilor noştri faţă de memoria Elisabetei Rizea, mama Rizea, cum e mîngîiată prin presă, emană dintr-o indolenţă mult mai gravă, aceea a relatării, de obicei, prin arii specializate şi în cercetări de uz intern, a unor evenimente din istoria naţională ce ar binemerita, măcar acum, o avizată proiecţie internaţională. Între acestea s-ar regăsi, cu siguranţă, şi o Românie a­proape necunoscută care, la cî