Nimic nu pare mai bine ticluit decât o festă a hazardului. Doi foşti colegi şi amici ajung să aibă emisiune pe Antena 3, respectiv B1! Şi se reîntâlnesc, sine ira et studio, după mulţi ani, prin intermediul unui blog, adresându-se unul altuia cu acelaşi apelativ amical, „tati“.

Doamnelor şi domnilor, vi-l prezint pe Radu Preda (gazetarul, nu teologul!), care mi-a fost redactor-şef adjunct (dar, în mod nedrept n-a fost acolo şi redactor-şef) la ziarul la care eu am ajuns redactor-şef fără să fi fost redactor-şef adjunct.

De ce te temi cel mai tare?

De ridicol. Şi de zborul cu avionul. Şi de lifturi.

Care e prima ta amintire?

Primele 5-6 lucruri care îmi vin în minte sunt dublate de fotografii, aşa încât mi-e destul de greu să-mi dau seama dacă sunt amintiri sau doar imagini trezite la viaţă de imaginaţia mea… Lasându-le pe acestea „incerte“ la o parte, îmi amintesc destul de limpede cum am învăţat să merg pe bicicletă. De fapt, e mult spus am învăţat, pur şi simplu am mers dintr-o dată. Aveam o bicicletă cu roţi ajutătoare pe spate, iar într-o bună zi, sub privirile bunicului meu, am mers dintr-un capăt la altul al străzii fără să ating asfaltul cu roţile ajutătoare. Tare mândru am fost în ziua aceea… Aveam doar patru ani…

Pe cine admiri cel mai mult şi de ce?

Pe Mario Vargas Llosa, pentru că scrie dumnezeieşte. Îl admir şi îl urăsc în acelaşi timp, pentru că l-a ucis cu sânge rece pe scriitorul care mi-aş fi dorit cândva să fiu. În loc să mă motiveze, scriitura lui m-a dezarmat.

Şi îl mai admir pe Florian Pittiş, un om pe care l-am întâlnit la începuturile adolescenţei mele şi care mi-a marcat profund şi iremediabil existenţa. El m-a transformat din roboţelul tocilar care performa în sistemul comunist de învăţământ într-un spirit viu şi liber. De la el am înţeles sensul profund al libertăţii.

Ce îţi place la înfăţ