Doctor în filozofie, cercetătoare, Alexandra Laignel-Lavastine este considerată astăzi drept una dintre cele mai avizate specialiste în istoria gîndirii politice din Europa Centrală şi de Est. Activitatea sa în acest domeniu a fost răsplătită în anul 2005 prin prestigiosul Prix „Charles Veillo“ de l’Essai européen pentru lucrarea Esprit d’Europe: autour de Czesław Miłosz, Jan Patočka, István Bibó, publicată la Editura Calman-Lévy, în 2005, şi reeditată în colecţia „Folio“, la Gallimard, în 2010. Lucru şi mai important, acuitatea cercetărilor sale îl face pe Jorge Semprun să o numească „o remarcabilă analistă a tradiţiilor culturale şi politice a celeilalte Europe“. Destinul cultural al Alexandrei Laignel- Lavastine s-a încrucişat foarte devreme şi de o manieră durabilă cu cel al realităţii culturale româneşti. Încă din 1986, la vîrsta de 20 de ani, colaborează la revista La Nouvelle Alternative, publicaţie condusă la acea vreme de istoricul ceh exilat la Paris, Karel Bartošek, şi dedicată apărării drepturilor omului şi libertăţilor democratice în Europa de Est. Ea semnează primele sale articole despre „la Roumanie sous Conducator“, titlu al unui dosar din 1987 care contribuise la sensibilizarea opiniei franceze faţă de situaţia tragică ce domnea în ţară. Începînd din ianuarie 1990, se instalează pentru un an la Bucureşti, în calitate de corespondentă de presă. În timpul acestei şederi, îşi perfecţionează limba română, fapt care-i va permite să înţeleagă gîndirea românească interbelică şi pe cea din perioada comunistă. De aici se vor naşte două lucrări universitare:Filozofie şi naţionalism: Paradoxul Noica (Humanitas, traducere de Emanoil Marcu, 1998), versiune publicată a tezei sale de doctorat susţinute la Sorbona, în 1996, şi Cioran Eliade, Ionesco: uitarea fascismului. Trei intelectuali români în vîltoarea secolului (Editura Est, 2004, traducere de Irina Mavr