Preot loan ŞTEFĂNESCU

Uneori, oamenii sunt părăsiţi, singuri sau înstrăinaţi, pentru că faptele mărunte, inutile, trecătoare capătă pentru ei o importanţă mult mai mare decât tot ceea ce este cu adevărat înălţător şi luminos. Tristeţea se furişează în suflet, presărând în jur tot felul de capcane, în care, dacă nimereşti, renunţi la serviciu, la voinţă, la speranţă…

Eşti, în fond, acelaşi om lucid şi plin de aspiraţii, dar înfrânt, îngenuncheat şi incapabil să păşeşti cu fermitate înainte. Lumea ta dispare într-o apatie inactivă. Nu mai vrei să faci nimic: nici să gândeşti, nici să realizezi ceva. Eşti un pachet de nervi şi neîngăduinţă.

Într-o astfel de situaţie, de suferinţă, numai harul dumnezeiesc reaprinde candela speranţei. Prin participare la Sfintele Taine, primim harul divin şi viaţa începe să-şi reia cursul normal.

Desigur, şi suferinţa are rostul ei în viaţa noastră, dacă mă gâdndesc la spusele lui Emil Cioran: “Tot ce am mai bun în mine este rezultatul suferinţei”.

Aşadar, trebuie să ştii să trăieşti chiar şi atunci când viaţa devine imposibilă. Cum? Făcându-te util pentru alţii. Mă surprinde, în mod plăcut şi emoţionant, când văd la televizor cum unii dintre semeni, care şi-au pierdut mâini şi picioare şi au ajuns infirmi, ori şi-au pierdut vederea, pomenin-du-se captivi în noapte, nu s-au pierdut cu firea, ci au continuat să lupte şi să realizeze lucruri extraordinare, pe care noi, cei întregi şi sănătoşi trupeşte, nu le realizăm. Mă surprinde curajul lor de a se împăca cu gândul că suferinţa (infirmitatea) face parte din fiinţa sa.

Stau şi mă întreb uneori: de ce oare un nebun vede mai mult ca alţii? Fiindcă singură-tatea-i suferinţă şi de ce suferinţa ştie totul? Fiindcă ea este de la Dumnezeu spre îndreptarea şi mântuirea noastră. Suferinţa ne probează calităţile; ne încearcă credinţa.

Dacă ai suflet, ai part