Din spatele paravanelor care compartimentează sala mare de masaj, străbat frânturile unor discuţii molcome. Cineva deschide uşa, salută şi întreabă dacă poate intra mai devreme. Ramona îi recunoaşte vocea pacientului, şi-l roagă să mai aştepte 10 minute până se eliberează unul din băieţi să verifice pe listă dacă cineva întârzie. După ce termină şedinţa, se îndreaptă spre colţul stâng al sălii, îşi spală cu meticulozitate mâinile, ia câteva prosoape de hârtie din dispencer, se şterge bine şi le pune în coş. Ramona este nevăzătoare. La fel ca ea, în cabinetul de masaj, mai sunt şase tineri. Fac masaj terapeutic în cadrul departamentului de balneofiziokinetoterapie din cadrul unei clinici private din Bucureşti. S-au cunoscut cu mulţi ani în urmă, la internatul Centrului şcolar „Regina Elisabeta“, iar astăzi sunt ca o familie. Deşi după bacalaureat drumurile lor s-au despărţit, în timp au ajuns să se caute unul pe altul ca să formeze astăzi o echipă. Fiecare este o lecţie de viaţă, iar poveştile lor sunt mult mai puternice decât diagnostice precum: atrofie de nerv ocular, degenerescenţă maculară, strabism, nistagmus sau miopie forte. În cabinetul de masaj se lucrează în două ture şi de fiecare dată au grijă ca într-una din ture să fie Ovidiu sau Dorin pentru că ei se descurcă cel mai bine cu registrele şi fişele pacienţilor. Ovidiu este cel mai vechi din echipă, are nouă ani de când este în clinică. Se zice că are o gură bogată pentru că-i oltean. Lui Ovidiu nu i-a plăcut de la început masajul şi a vrut să iasă din cercul colegilor săi de şcoală care se specializau în acest domeniu, aşa că, după finalizarea liceului, a dat admitere la administraţie publică în Sibiu şi Bucureşti şi la Universitatea Transilvania Braşov – Ingineria şi managementul calităţii. A fost admis la toate, însă a ales să meargă la Braşov. N-a rezistat din cauza faptului că treb