Adept al opiniilor extreme, adică lipsit de simţul nuanţei şi al compensaţiei, românul are două tipuri fundamentale de reacţie – fie se bate cu cărămida în piept, fie îşi pune cenuşă în cap. Cei care nu au călătorit (încă) în străinătate şi nici nu ştiu prea multe despre ce este pe-acolo se bat cu cărămida în piept: Ca românu’ nu-i niciunu’! Deunăzi, trecând pe lângă un bloc pe care alpiniştii utilitari îl izolau termic cu plăci de polistiren, tocmai ce-l aud pe un gură-cască: Bă, al dracu’, ce-a mai inventat românu’ ăsta, frate! Să mai spun că nimic nu era românesc acolo?! Nici materialele, nici uneltele, nici tehnologia… Cei care s-au frecat deja de civilizaţia Apusului îşi pun cenuşă în cap. Şi resimt diferenţele aproape ca pe un eşec personal. Comparaţiile sunt catastrofal defavorabile ţării natale şi numai după o îndelungată experienţă a străinătăţii românul constată că există şi multe asemănări, nu numai diferenţe brutale.
Astă-vară, am călătorit în câteva ţări din Europa. M-am întors în ţară, intrând pe la Nădlac. Aveam deja o destul de mare experienţă a întoarcerii. Trecusem de faza comparaţiilor catastrofal defavorabile, fie pe tema drumurilor, fie pe cea a curăţeniei. Aveam sentimentul că aş fi penibil să încep să constat iarăşi diferenţe deja cunoscute, numai aşa, dintr-un masochism devenit aproape un ritual al întoarcerii. Cum nici să mă bat cu cărămida în piept nu mi-ar fi stat bine, m-am gândit că singura atitudine convenabilă ar fi aceea de a evita orice nenorocit de clişeu comportamental. Pur şi simplu, încercam să mă concentrez asupra unor chestiuni care nu aveau nimic în comun cu obsesia de a face comparaţii – cum e la ei, cum e la noi. Mă gândeam la ce o să găsesc acasă, la ratele de la bancă, la cum o să-mi petrec restul de concediu. Schema a ţinut până la Arad.
Acolo a început nebunia. Nu cele câteva zeci, poate sute, de hectare de
