Uneori îţi sugrumi gândurile tăinuindu-le în recycle bin, contabilizând sumar că singura funcţie a memoriei este să ne ajute să uităm. Pierzându-ne printre corupţia ideilor şi viermuiala ideologiilor am realizat că „epoca tătucilor” cu greii dar şi uşureii săi, este înlocuită de „era like-rilor”. Sigur, două paradigme cu adepţi diferiţi, din perioade diferite. Generaţia mea a învăţat să dea like şefului, când trebuie şi când nu, făcând publică gudurăciunea cleioasă sau aflatul în treabă, uneori chiar de la servici, dintr-o instituţie publică. Ce fain este să fi „working class hero” la stat şi să o arzi cu like pe facebook ! Generaţia like-rilor îşi afişează public lenjeria, mai mult sau mai puţin curată. Like-urile şi pozele postate deconspiră personalitatea, compromiţând definitiv punctele de suspensie... Like-ul transmite instantaneu şi totul devine perfect transparent. Pe net se vede câţi citesc în diagonală rezumate de cărţi, câte acrobaţii realizează cu gramatica limbii române, cât de euforici sunt vineri seară într-un club din centru, cât de plimbaţi sunt în ţări străine şi neapărat ce măşini frumoase au, spălate impecabil dar cu puţin combustibil. Observi cum unii îşi cultivă rănile şi ulceraţiile pe care le îmbracă în glumiţe aride dar larg apreciate, şi îţi vine să spui pe şleau, fără farduri, fără ocolişuri, cu o cruzime extremă, tot ceea ce gândeşti şi simţi despre ei: unlike! Avantajul acestor postaci este că internetul nu obligă pe nimeni la texte elaborate şi că nu pretinde nici un fel de protocol, mulţumindu-se cu impulsuri mărunte cum ar fi like-urile sau link-uri către alte pagini. Asta rezultă viteză, iar spre nefericirea noastră viteza comunicării se face în detrimentul ideilor şi argumentelor elaborate. Like-rii crează reţele empatice şi linguşeli trecătoare dar nu reuşesc să construiască comunităţi de idei...