Lucrurile stau cam aşa: pe statuile şi mormintele scriitorilor Ion Luca Caragiale şi Tudor Arghezi, un ziarist de notorietate lipeşte două etichete: la primul – ”plagiator”, iar la cel de-al doilea – ”lichea”. În timp ce noi, ceilalţi, ne înghesuim şi venim cu flori, şi colo, şi colo, cineva îşi face loc printre noi cu coatele, ne mai şi calcă pe picioare, ca să-şi poată duce intenţia până la capăt. ..Cică marele dramaturg ar fi avut la dispoziţie nişte stenograme de la şedinţele Parlamentului din vremea sa, în care erau consemnate discursurile diverşilor Caţavenci şi Brânzoveneşti, pe care îi regăsim în acelaşi loc şi în zilele noastre. De acolo s-ar fi inspirat Nenea Iancu, preluând uneori sintagme întregi în opera sa. Şi? Trebuia să modifice sintagmele numai de dragul de a nu fi acuzat de plagiat peste vreo sută de ani, de către un personaj obsedat de acest subiect!? Erau stenogramele opera lui X, sau Y, din care s-ar fi copiat fără ghilimele?! Oare nu alcătuiau acestea un material documentar din care putea să se inspire oricine?! Altă mirare-întrebare: o eventuală modificare a discursului brânzovenesc, în general, de către autor, nu ar fi dus la o ”falsificare” a propriilor personaje? Am mai fi râs noi cu atâta poftă în sălile de teatru la piesele de care spiritul românesc nu se va putea lipsi niciodată? Apoi, pe cine mai interesează astăzi de unde anume s-a inspirat Caragiale? Atunci, de ce recurgem la asemenea etichetări?! Răspund în calitate doar de cititor avizat: probabil, ca să ne aflăm în treabă, iar nefericitul demers să aducă autorului ceva glorie, de care duce lipsă de câteva decenii bune. Se cuvine precizat că acuza a fost oarecum îndulcită cu formularea ”plagiator al realităţii”. Dar, nu toţi scriitorii, toţi artiştii, în general, sunt mai mult, sau mai puţin, nişte plagiatori ai realităţii care ne îmbrăţişează pe toţi cu o generozitate fără sfârşit?