După o oră de mers cu maşina şi un drum care lasă în urmă capital, pentru a şerpui printre câmpuri de orez şi un puzzle de sere în care fermierii prelungesc cât pot viaţa recoltelor, se deschide poarta unei aşezământ pe cât de discret, pe atât de tulburător.

Zece femei cu vârste cuprinse între 80 şi 90 de ani trăiesc aici, în oraşul Gwangju, cea mai frumoasă parte a vieţii lor. Asta, în condiţiile în care multe nu mai au pe nimeni, abia se mai deplasează, iar cufărul cu amintiri pe care îl poartă de decenii după ele le tulbură constant dramul de bună dispoziţie.

Sunt femeile-muzeu pe care sud-coreenii le-au descoperit cu adevărat după 1990 şi ale căror experienţe traumatice din adolescenţă continuă să ţină în şah relaţia dintre Coreea de Sud şi Japonia.

Eufemistic, sunt cunoscute în toată Asia drept “comfort women”; localnicii, în schimb, li se adresează cu numele de alint, “halmoni”, care în coreeană înseamnă bunică; în fine, de-a dreptul spus sunt sclavele sexuale pe care armata imperială le-a folosit, începând cu 1932 şi până la capitularea ţării, într-o reţea de bordeluri cazone cu care au fost împânzite toate statele din Asia aflate în anii ’30-‘40 sub controlul Japoniei. Erau violate, torturate, adesea ucise. Unele erau abia copile de 12-13 ani. Cele mai multe proveneau din Peninsula coreană şi Japonia, restul fiind aduse din China, Taiwan, Filipine, Indonezia şi chiar Olanda.

În 2013, în toată Coreea de Sud mai trăiesc în total 59 de halmoni, fiind singurele supravieţuitoare din cele 237 care au îndrăznit să dezvăluie, începând cu 1991, că au fost exploatate sexual în bordelurile nipone din toată Asia.

Nu se ştie, însă, cu exactitate câte tinere au ajuns în astfel de stabilimente, dar statisticile oficiale vorbesc de un număr cuprins între 50.000 şi 200.000, cu o medie de vârstă de 13-28 de ani.

Chiar dacă în ultimul timp s-a