Acum, cînd larma primelor impresii s-a mai stins și cînd, alimentat de criză, un nou val de intoleranţă – rasială, xenofobă și religioasă – face ravagii prin lume și la noi acasă, unele pagini din cartea lui Sorin Lavric, Noica și mișcarea legionară (București, Editura Humanitas, 2007), pot prilejui o redeschidere a discuţiilor despre extremismul interbelic. Cum, de fapt, ele nu s-au închis niciodată în ce privește dinamica activistă și politică a tinerilor de extremă dreaptă dintre cele două războaie mondiale, s-ar putea spune că, la drept vorbind, intervenţia de faţă nu redeschide, ci continuă, în felul ei, strădania de a înţelege și de a interpreta mai echilibrat și mai corect evenimentele de odinioară. În chiar primele pagini ale tentativei lui monografice, Sorin Lavric încerca să formuleze problema crucială a epocii interbelice printr-o întreită interogaţie. „1. Cum s-a putut ca atîţia oameni de o stofă intelectuală incontestabilă să intre, cu o dăruire prozelitică amintind de sectele religioase, în rîndurile unei miș - cări totalitare? 2. Cum s-a putut ca Eliade, Cioran, Noica, Gyr, Aron Cotruș, Horia Stamatu, Sextil Pușcariu, Ion Barbu, Traian Brăileanu, P.P. Panaitescu, Dragoș Protopo - pescu să scrie despre Corneliu Zelea-Co dreanu nu doar pe un ton exaltat, descins parcă din ditirambii antici cuveniţi zeilor, dar, amănunt deconcertant, s-o facă fără ca cineva să-i fi silit vreodată? 3. În sfîrșit, cum s-a putut ca atîţia inși de o calitate umană remarcabilă, atîţia «băieţi buni» să fi trecut de partea unei mișcări care, judecată cu ochii prezentului, a fost neîndoielnic o întruchipare a Răului“ (p. 6).

Conform lui Sorin Lavric, acestea sînt cele trei întrebări prin care se poate jalona problema „căreia nimeni pînă acum nu i-a putut găsi o lămurire potrivită“. Judecînd însă după criteriile cele mai importante ale epocii, adică ţinînd seama d