Deşi am fost doi ani colegi la Filologia bucureşteană, nu ne-am cunoscut în studenţie. Şi nici după aceea, ca profesori de română din acelaşi judeţ. Eram amândoi trecuţi de crucea vieţii când, în sfârşit, ne-am întâlnit, să fie de atunci vreo 15 – 16 ani, poate mai mult. Scriam şi eu şi el la diverse publicaţii, iar lumea presei prahovene nu era atât de mare… Probabil că nici lui cum scriam eu, dar mie sigur nu mi-a plăcut niciodată cum scria el. Nici cum punea problema şi nici, mai ales, cum folosea limba română în articolele de ziar. A fost şi acesta unul dintre lucrurile care ne-au despărţit. Fiindcă, pe lângă cele ce ne uneau – ocupaţia culturală, pasiunea pentru literatură, profesia scrisului, cele ce ne despărţeau erau cu mult mai numeroase. Şi mai importante. Nu le voi aminti acum şi aici. Cert este că, din cauza lor, între noi a agonizat o prietenie care a încercat în zadar să se nască. Nu l-am simpatizat şi nu l-am apreciat. Nu-mi plăcea, pur şi simplu, nici cum era, ca om, nici ce făcea, ca director de bibliotecă şi nici cum scria, ca ziarist. Şi i-am spus toate astea, la timpul cuvenit. În chiar această pagină, ironizându-i, uneori, cam aspru, impardonabilele derapaje de la corectitudine şi de la responsabilitate. Ultima dată, acum o săptămână. Azi, am o strângere de inimă, dar nu regret. Altfel, omul era tobă de carte. Avea lecturi serioase, vaste, profunde şi diverse, avea scânteieri verbale, multora le plăcea chiar cum vorbeşte la întrunirile publice sau la emisiunile de televiziune…

Şi totul până într-o zi… Miercuri după-amiază, viaţa lui s-a mutat spre alte orizonturi. Aici, i-a rămas doar amintirea. Şi mi-am dat seama că nimic din ceea ce ne-a despărţit nu mă poate opri să sufăr că el a plecat atât de brusc dintre noi. Şi nu mă poate opri să fac ceea ce se cuvine, ceea ce vreau şi ceea ce simt că trebuie să fac la plecarea unui om care a ju