După maratonul wagnerian, Festivalul „Enescu“ a intrat în ultima săptămână cu alte nume mari, cu reîntâlniri, surprize mai mult sau mai puţin plăcute, într-o succesiune la fel de aglomerată, majoritatea spectatorilor simţind că deja era prea mult, continuând totuşi să umple sălile şi încercând să nu „scape“ nimic din ceea ce ar fi fost tentant. Sigur că recitalul pianistului Evgheni Kissin era un astfel de reper, doar că evoluţia sa în opusuri de Schubert şi Scriabin a fost mai curând o parcurgere a unor partituri în principiu ofertante, fără o implicare reală, fără pregnanţă expresivă sau „ceva“ care să justifice renumele său; aceeaşi impresie au lăsat şi cele patru Impromptu-uri de Schubert abordate câteva zile mai târziu, ca preambul la Trio-ul de acelaşi compozitor, în care a cântat alături de violonista Silvia Marcovici şi violoncelistul Alexander Kniazev – o „combinaţie“ ciudată, în care fiecare avea o interpretare personală, deloc corelată cu a celorlalţi, pianistul la fel de anost, violoncelistul extrem de agresiv (în special în prima parte, „pigmentând“ şi cu un fel de icnete-gemete expresive), violonista fiind singura care avea şi stilul şi farmecul şi anvergura cerută. Dar sub cupola Ateneului a evoluat şi îndrăgitul Maxim Vengerov, din nou neconvingător ca dirijor, colaborând cu „Virtuozii din Bucureşti“, destul de „temperat“ ca violonist în opusuri de Bach sau Mozart. Nici violonista Hilary Hahn nu a cucerit în Mozart, opus derulat în cadrul programului ansamblului „Camerata Salzburg“, sub conducerea lui Louis Langree, care a optat şi pentru liricele Intermezzide Enescu şi pentru o lucrare de Williams, structură (din nou) destul de amalgamată. În schimb, a fost o încântare evoluţia ansamblului „Violoncelissimo“, condus de entuziastul şi dăruitul violoncelist-profesor Marin Cazacu, alcătuind un mozaic echilibrat şi variat, piese „de linie“ alter