Când vii din câmpia Bărăganului , sau chiar mai de departe, de la “înălţimea” autostrăzii A2, simţi cum drumul de la Braşov spre nord se încarcă de altitudine şi, într-un fel, chiar de atitudine, devenind mai variat şi mult mai generos pentru ochiul privitorului.

Nu mai e loc de linii drepte şi maţele şoselei se înghesuie într-un spaţiu restrâns, făcându-şi loc printre creste de munţi si dealuri ce te privesc de sus, dar fără a fi arogante. Un designer de exterioare, cu mână divină, pare să-şi fi dat masteratul în grădini de vis, alegându-şi zona unde Transilvania se transformă în Moldova, şi invers, prin Pasul Tihuţa, pentru a fi locul unde să-şi pună în practică imaginaţia şi să picure pe-un picior de plai, o picătură de Rai. Verdele curat, cărnos, odihnitor, nins peste dealuri la începutul verii, s-a topit pe alocuri în fânăriu de mai multe culori, mângâiat de nori vânătii dar prietenoşi, iar din loc în loc, trecerea unor mici turme răzleţe de oi autentifică faptul că nu este doar o carte poştală, ci un peisaj real. Casele sunt cocoţate în coasta dealurilor semeţe, dar nu pentru ca stăpânii să aibă semnal mai bun la telefon şi nici pentru a prinde toate posturile de la Digi, ci doar într-un gest de curaj şi de comuniune cu natura, acolo sus unde nu ajung grijile străzii şi nici gazele eşapamentelor deversate în marile aglomerări “civilizate”. Priveliştea îţi dă curăţenie şi, indiferent cu ce scop ai ajuns pe acolo, simţi o împlinire “locală” pentru că România are locuri frumoase care odihnesc şi, deopotrivă, hrănesc cu ipostaze de natură, la limita dintre feeric şi real. Adierea vântului care aşteaptă pe peronul asfinţitului accentuează înfiorarea, dar este greu să te laşi dus, şi fiecare clipă care se scurge spre mâine îşi creşte preţul cu metamorfoza fiecărei pete de culoare. România vindecă prin terapii complementare, privind şi respirând natură.

…Î