Cei pe lângă care trecem
Inima satului
Într-un număr mai vechi al revistei, sub titlul "Cei pe lângă care trecem", era vorba de un soi anume de oameni, aflat pe cale de dispariţie: "ultimii mohicani" ai lumii satului vechi, tradiţional, intrat acum într-o civilizaţie "post-ţărănească", în care se destramă un mod de gândire - cultura populară, cu credinţele, datinile şi practicile ei. "Vasilca din Vlaşca, o bătrână de demult" deschidea un şir de portrete ale celor pe care te bucuri că i-ai cunoscut la vremea lor. Oare dacă am trece pe lângă ei, fără să ştim ce-am pierdut, ce-ar fi? Poate ne-am alege cu o uscăciune, viaţa ar fi mai stearpă, ne-ar scăpa ceva. Poate chiar sensul ei.
Pe nea Gheorghe, să vreau să-l uit şi nu s-ar putea. În niciun fel. Poate c-au fost oameni mai făloşi în sătucul acela de munte, în Piatra Craiului, dar el era, pur şi simplu, INIMA locului. Bătrâni destui s-au dus şi la mulţi m-am gândit cu părere de rău, dar când a venit vestea că a murit nea Gheorghe, în martie anul acesta, am simţit că nimic nu mai poate fi la fel, de acum înainte, acolo, în satul din munţi. Şi pe urmă am început să cotrobăi prin amintiri. Cum l-am întâlnit? Cum a fost prima oară când ne-a blagoslovit cu zeflemeaua lui? "Heaa". Inimitabil. "Heaaa". Pur şi simplu o concluzie. O îmbrăţişare a vieţii pe deasupra mai tuturor întâmplărilor. O părere a lui finală, fără explicaţii. Nu bătaie de joc sau luare-n râs sau neîncredere. "Heaaa". Mai curând înţelegere, cumva de sus, a nimicniciilor. Expresie a unui om care a trecut prin multe, a cunoscut mult, n-a stat niciodată cu mâna-n sân, dar niciodată, şi s-a izbit des, mai mereu, de ziduri. Nu s-a gândit să renunţe. Pe o parte făcea "heaa", pe alta punea umărul.
Degeaba caut imaginea primei vederi. Pur şi simplu, trebuie să fi răsărit în uşă, c-o bineţe şi o întrebare. Cine suntem?
