Vineri, 3 iunie 1977. Prea cald totuşi pentru această ultimă lună de primăvară! La miezul zilei, umbra arborilor bătrâni din cimitirul Bellu e neîndestulătoare – oricât de întinsă şi de bogată le este coroana. O pulbere fină pluteşte în aer, înceţoşând vederea ca la începutul cataractei, reziduu probabil al demolărilor de după marele cutremur. Miroase puternic a merişor şi vag a flori de tei – e încă prea devreme pentru explozia speciilor de soi. Căldură mare, mort celebru, multă lume – oficialităţi de la partidul unic, Academia Republicii Socialiste România, rectoratul Institutului Medico-Farmaceutic Bucureşti, colaboratori din Spitalul pe care marele dispărut îl considera opera vieţii sale, soţia înconjurată, şi nu prea, de puţinii membri ai familiei. Jerbe şi coroane garnisite cu eternele garoafe roşii şi panglici „cu regrete“ aşteaptă să fie aşezate la locul cuvenit… De marginea criptei de pe aleea Academicienilor se apropie un ins cu alură ţeapănă, milităroasă, ţinând în mâini câteva foi de hârtie şi tocul cu ochelari. Murmurul încetează. Îndurerata familie şi întristata asistenţă vor avea de ascultat cuvântul ministrului sănătăţii însuşi. „Ne despărţim pentru totdeauna de profesorul Theodor Burghele, una dintre cele mai strălucite figuri ale medicinii româneşti.“ De mortuis nil nisi bonum, despre morţi – numai de bine, fireşte! Numai că oficialul aplică defunctului un lung şir de hiperbole, calupuri de vocabule preluate din osanalele obişnuit aduse marelui Conducător – cultul personalităţii acestuia aflându-se în plină expandare. Oricum, alocuţiunea sa şablon va putea fi folosită şi în alte ocazii similare: „Savant de renume mondial…, profesor de adâncă şi inegalabilă vocaţie…, medic strălucit…, personalitate de dimensiuni uriaşe…, savant…, militant neobosit pentru progresul patriei noastre socialiste…, preocupat fără margini pentru a găsi cele mai bun