Autor a două volume de poezie, Zborul femeii pe deasupra bărbatului (2004) şi La două zile distanţă (2011), şi al cărţilor de proză Cartea tuturor intenţiilor (2006, 2008) şiApropierea (2010), Marin Mălaicu-Hondrari a publicat de curînd al treilea său roman, Lunetistul (Polirom, 2013). Dacă în 2010 Apropierea era, din punctul meu de vedere, cartea anului în materie de proză, cred că Lunetistul confirmă acum faptul că Marin Mălaicu-Hondrari este un prozator de forţă al ultimilor ani. E drept – şi asta ar putea părea un obstacol la lectură –, Marin Mălaicu-Hondrari nu scrie proză de tip realist, ci o proză infuzată de poetic, însă interesant e faptul căApropierea a fost o carte cu succes la public;Lunetistul, care e o versiune mai epică, cu suspans şi – o noutate – cu umor (uneori negru) peste melancolia tipică, are, în acest context, şi mai multe şanse să prindă la public. Marin Mălaicu-Hondrari este un puternic scriitor de atmosferă, de cadre filmice – aşa cum s-a remarcat deja în Apropierea –, iar înLunetistul şi de splendide cadre fotografice – fotografiile fictive din albumul protagonistului, lunetistul Constantin. De fapt, scriitura lui, hipnotică şi melancolică – marcată de literatura sud-americană, Cortàzar şi Bolano, pomeniţi adesea de personajele cărţii, pasionate de literatură –, se construieşte dintr-o serie de imagini recurente, obsesive, fantasmatice, poetice în ultimă instanţă, parte din ele prezente deja în Apropierea. Ele pot fi redate de fraza finală a Lunetistului, care cuprinde mesajul primit de scriitorul Carlos Murillo Ponti de la „misteriosul său prieten“ Constantin: „Am un milion de dolari, o iubită, o maşină puternică şi în faţă un deşert plin de literatură“. Care este, de fapt, povestea?
Lunetistul este un roman de fineţe – cum ne-a obişnuit deja scriitorul – cu straturi literare (aproape la fiecare pagină sînt citate nume de
