Atâtea plimbări, drumuri, dar şi călătorii mai îndepărtate am făcut împreună cu bunul prieten şi extraordinarul... causeur, care a fost Vasile Vasilache!

Una dintre acestea o împărtăşesc cititorului.

Era pe la începutul anilor 2000, prin 2002 sau 2003, pe când se mai putea merge în România cu buletinul de identitate, fără alte fasoane şi formalităţi...

Iată, dar, că în ajun de 1 Decembrie, Marea Sărbătoare a tuturor românilor, primăria Chişinăului pune la dispoziţia unui grup destul de numeros, - istorici, scriitori, combatanţi în războiul pe Nistru, pedagogi, - un autocar ca să mergem la Alba Iulia.

Printre ei şi noi, doi.

De-cu-seară Vasile mă sună :

--Măi Volodea, tu eşti mai iute, să ocupi un loc şi pentru mine. Dar mai în faţă, că-mi place să admir locurile prin care vom trece...

Bun. Sosesc printre primii la Uniunea Scriitorilor, unde urma să ne îmbarcăm, prind două locuri în spatele şoferului, Vasile ... se reţine. Am emoţii. Dacă întârzie prea mult? Să plecăm fără el? Ce să fie? Nu se poate desprinde de... nevastă-sa? Nu ţin minte, dacă mai era Mariana cu el sau, poate, îl părăsise şi plecase în străinătăţi...

În fine, apare, tăbârcind o cogemite valiză....

Urcăm. Pornim. Într-o oră şi ceva suntem la Leuşeni.

Acolo, înainte de a trece controlul de frontieră, coborâm, să ne dezmorţim ciolanele.

Glume. Spirite. Bancuri.

Cine credeţi că era cel cu scântei şi fulgere pe limbă?

Marele, mucalitul, inepuizabilul Vasile Vasilache!

--Măi, ce veselie! a exclamat careva dintre noi. N-o să ne fie urât până la Alba Iulia.

-- Dar, poate, şi la întoarcere, am adăugat eu.

Se vede treaba că am... cobit!

O scurtez.

S-a întâmplat ceva fantastic, ceva care întrece