Un splendid imn închinat fiinţei umane ca homo faber aduce regizorul Alfonso Cuarón în filmul „Gravity“, cu Sandra Bullock şi George Clooney.

Nu ar fi exagerat să spunem că „Gravity“, noul film al regizorului de origine mexicană Alfonso Cuarón, reprezintă, în anul de graţie 2013, ceea ce a însemnat acum exact 45 de ani, în 1968, „Odiseea spaţială 2001“, capodopera SF a lui Stanley Kubrick.

Aceeaşi odă adusă capacităţilor (aparent) nelimitate ale fiinţei umane – mai puţin, în „Gravity“, greoaia încărcătură filozofică şi metafizică a filmului lui Kubrick (provenind din scenariul lui Arthur C. Clarke). Poetizarea nu îi lipseşte, însă, după cum vom vedea, nici lui Cuarón (autor, în 2006, al unui alt SF memorabil, „Children of Men“ /„Copiii tatălui“).

În spaţiu

Inutil să mai spunem că veţi vedea, în „Gravity“, spaţiul cosmic aşa cum nu l-aţi mai putut vedea niciodată pe marele ecran. Aceasta cu toate că, printre peliculele plasate în spaţiul cosmic, filmele mari nu au lipsit: de la „Odiseea spaţială 2001“, pomenită mai devreme, trecând prin „Marooned“ / „Naufragiaţi în spaţiu“ (1969, regia John Sturges) şi „Silent Running“ / „Singur în spaţiu“ (1972, regia Douglas Trumbull), până la „Apollo 13“ (1995) al lui Ron Howard.

Tehnologia a evoluat însă, inclusiv în aspectele sale creative, iar filmul de faţă se cere văzut pe un ecran IMAX, pentru a savura pe deplin excepţionala realizare tehnică. „«Gravity» este motivul pentru care s-a inventat 3D-ul“, scria o revistă de peste Ocean, pe bună dreptate.

Avem o singură lume

Printre altele, „Gravity“-ul lui Alfonso Cuarón reaminteşte un adevăr deseori uitat: suntem toţi membri ai unei unice specii şi avem o singură „casă“, planeta Pământ. Eternele conflicte intertribale (care au riscat, de la un moment dat, şi riscă în continuare, să ne anihileze ca specie) ne-au îndepărtat prea des de misiu