- Vă fac bine melancoliile toamnei?
- Poate deveni tristeţea fertilă, sau trebuie dusă la doctor?
Cel mai tainic dintre anotimpuri
Ce este, în fond, melancolia? O tânjire nedefinită... Aşteptarea oarecum dureroasă a ceva nedesluşit... Dacă ar fi desluşit, n-ar mai fi melancolie, ar fi dor. Pentru melancolie ai nevoie de un pic de singurătate... Şi, mai cred eu, de o oarece stare de neprihănire... Aştepţi să-ţi pice ceva de nu ştiu unde, poate din cer... Un dar neprecizat. Să te mângâie, să-ţi stingă zbaterea interioară. Căci toamna, zbaterea din afară se mută tot mai mult înlăuntru. Şi-ţi mai trebuie tinereţe sau măcar o stare de tinereţe. Melancolia îi stă bine celui tânăr, celui ce se pregăteşte pentru a pleca la drum şi încă nu ştie cum i se va aşterne şi totul este misterios în cale-i. Melancolia poate fi bună şi fertilă atunci când este temporară, căci sensibilizează fiinţa. Ea poate deschide întru Poezie, iar Poezia este totdeauna izbăvitoare. Dar melancolia devine nocivă atunci când se prelungeşte, când se instalează şi devine spleen. La mine, melancolia vine, acum, mai mult din nostalgie. Nostalgia atâtor întâlniri frumoase cu toamna... Când eram copil, când eram adolescent, toamna mi-era anotimp preferat... Apoi aveam să aud de la poetul Ioan Alexandru cum că tinerii ar iubi mai mult toamna, iar bătrânii primăvara, fiecare nouă primăvară reprezentând pentru ei ieşirea, cu oarece biruinţă, din pericolele pe care le presupune iarna, pentru trupurile lor slăbite. Eram încă tânăr atunci... Acum sunt... tomnatic, dar toamna mi-a rămas şi-acum preferată. Asta, şi pentru că până astăzi, toamna mi se pare cel mai blând şi cel mai romantic dintre anotimpuri. Şi cel mai tainic. Toamna începi să te aduni, să te întorci la sine. Să te recauţi şi să te regăseşti. Totodată, parcă eşti îndemnat mai tare la visare. Şi atunci,
