Refugii estivale (7)

După vreo două-trei zile de prăjit şi bălăcit pe auria plajă din Mamaia, în acel sfârşit de august şi început de septembrie al anului 1971, uitasem complet de odiosul supliciu al ungerii mele cu nămol sapropelic scos din lacul Techirghiol şi depozitat în nişte troace de beton aflate nu departe, pe plajele „băilor reci” de la Eforie-Sud, plaje care, faţă de cele de la Mamaia, mi se păreau a fi complet meschine. Şi ai mei parcă uitaseră să mă ducă la năclăit, atâta vreme cât mama îşi vedea în continuare, liniştită, de smacurile şi alifiile ei sofisticate, despre care zicea că o ajută să se bronzeze la modul cel mai „profesionist” cu putinţă, iar tata fuma nepăsător, stând turceşte pe prosopul lui, imperturbabil şi tăcut, citind absent din dosul ochelarilor săi fumurii ziarele pe care şi le cumpăra cu regularitate în fiecare dimineaţă, de la unul din chioşcurile de pe faleză, împreună cu nelipsitul pachet de ţigări „Snagov”, pe care până seara îl dădea gata.

Asta până într-o bună dimineaţă, în care o balaoacheşă care vindea pe plajă tot felul de flecuşteţe – de la şiraguri de mărgele făcute din melcişori vopsiţi în toate culorile curcubeului sau daţi cu nitrolac, porumbi fierţi sau copţi, dar şi nişte obiecte nedefinite, rotunde şi slinoase, de-un galben-mămăligos incert, purtătoare de găuri, pe care ea le numea „gughoşi înforiate” (sic!), maimuţărind involuntar pre limba ei maternă îndemnul mobilizator „Ia gogoaşa înfuriată, pe deasupra cu DDT şi naftalină dată!”, făcut celebru de simpaticul actor Sebastian Papaiani în rolul lui Făniţă din filmul „Un surâs în plină vară”, emblematic pentru acea epocă post-proletcultistă din care tocmai ieşise România, peliculă care, deşi apăruse cu ceva timp în urmă (prin 1963), rula destul de des pe ecranele improvizate ale teatrelor de vară sau în cinematografele în aer liber („grădini”, cum li se