În 1914, Ferdinand a devenit rege al României, la 49 de ani, depunând juramântul solemn şi promiţând că va fi „un bun român”.A avut o domnie înţesată de reazlizări reuşind să depăşească un mare moment de cumpănă.

Războiul pentru întregirea naţională a României din anii 1916-1919 s-a dovedit din nefericire - în unele privinţe - o împrejurare întristătoare privind calitatea morală a acelor personaje care au ieşit la rampa într-un chip surprinzător şi, de bună seamă, dezamăgitor.

Cine şi-ar fi închipuit că se vor găsi oameni dispuşi, în mijlocul suferinţei naţionale de la sfârşitul anului 1916, să-şi ofere serviciile ocupantului pentru răsturnarea dinastiei? Motivele "patriotice" invocate în scopul detronării regelui legitim mascau în fond orgolii stupide şi păgubitoare. Regele Ferdinand I era pus în situaţia de a constata ca exista, printre credincioşii săi supuşi, oameni pentru care cauza României părea a se confunda cu aceea a Puterilor Centrale. Sfârşitul războiului va însemna şi sfârşitul combinaţiilor fanteziste, degradante şi periculoase.

Petre Carp - vârful de lance al acţiunii

Anul 1916 - al 50-lea an al dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României ar fi putut să fie şi ultimul pentru Ferdinand I, înscăunat la numai două luni după declanşarea primei mari conflagraţii mondiale. Finalul acestui an catastrofal se contura tragic şi sumbru pentru români şi pentru regatul care, mutându-şi capitala la Iaşi, mai cuprindea circa 37.000 de km. Oltenia, Muntenia şi Dobrogea se aflau sub ocupaţie străina. La Bucureşti, germanii deveniseră - consemna în ale sale Note politice Al. Marghiloman, preşedintele conservatorilor filogermani ramaşi, cu învoirea premierului Ionel Brătianu, sub ocupaţie - "grozav de aspri şi puţin discreţi. Ei invadaseră totul şi desigur că curtenia este în mod voluntar data la o parte (...)