Îmi amintesc cu o duioşie de anii de şcoală în care ascultam la radio emisiunea lui Al. Graur dedicată greşelilor de limbă. Nu eram singurul ascultător, fireşte, iar greşelile dezbătute acolo deveniseră, pentru mulţi, pretextul unui prestigios joc de societate.

Mai târziu, ca elev de liceu, eram cât se poate de atent când vorbeam sau scriam, pentru că scăpările lingvistice (inevitabile!) erau aspru criticate de profesorimea din acele vremuri. Puteai da un extemporal la istorie, dar, dacă scriai cu greşeli, nota îţi era scăzută indiferent de infailibila ştiinţă care s-ar fi scurs pe hârtie. Cu anii, am cumpărat toate acele cărţi din care o voce magistrală mă „urechea” pentru ignoranţa mea în materie de limbă maternă. Devenisem un filolog sau, mai degrabă, un logofil, fascinat de cursurile de limbă predate din facultate. Nicio generaţie, până mai deunăzi, nu a pus în chestiune ideea că limba nu ar trebui vorbită şi scrisă de toţi conform normei.

Mai spre zilele noastre, George Pruteanu a ţinut să reînvie, în pestilenţiala atmosferă postdecembristă, interesul pentru limba română şi buna ei folosire. Din câte mi-am putut da seama urmărindu-i strădaniile, se pare că Pruteanu a fost ultimul paladin luptând pe aceste meleaguri.

Să o spunem de-a dreptul: limba română este astăzi un bun patrimonial fundamental lăsat însă de izbelişte. Dar de ce ar trebui să ne mai preocupăm şi cu acest lucru? Bănuiesc că tinerimea şcolară, dăscălimea, jurnaliştii şi guvernaţii, deşi ar recunoaşte cu toţii, demagogic, importanţă socială a limbii, nu mai au de mult frisoane când se poticnesc în vorbire sau când scriu ca vai de ei pe toţi „pereţii” lumii. Tinerii se refugiază acum în engleză (aproximativă şi ea!) din neputinţă de a controla discursul în limba maternă. Nu este acesta un simptom al fricii de a exista?!

Mai mult, o serie de oameni inteligenţi se întreabă şi