Săptămâna trecută editura Curtea Veche a reușit, după lupte seculare care au durat mai mult de un an, să-l aducă în România pe Mihail Șîșkin. Autor a doi copii cu limba română, după cum îi place chiar lui să spună (traducerile romanelor Scrisorar și Părul Venerei), Șîșkin e considerat cel mai mare scriitor rus al momentului. Cu alte cuvinte, dacă acum 100 de ani cineva s-ar fi lăudat că a stat la aceeași masă cu Tolstoi, noi putem la rândul nostru să ne lăudăm că Șîșkin ne-a acordat interviul de mai jos.

În multe părți din întreaga lume sunteți prezentat drept cel mai important scriitor contemporan din Rusia. Cum vă simțiți în postura aceasta?

Mă simt bine (râde)! Totuși, dacă e să răspund serios, asta nu are nici o legătură cu mine. Scriitorul stă în camera lui și scrie o carte și responsabilitatea lui e doar față de aceasta. Dar, în clipa în care cartea ajunge la editură, atunci aceasta, împreună cu vânzătorii de cărți și librarii încep să organizeze un soi de concurs în care există o probă de genul „cine va ajunge primul la linia de sosire“. Există în literatura rusă contemporană niște autori minunați, față de care am tot respectul, și eu nu sunt cu ei în nici un fel de competiție. Dar ziariștii vor să organizeze o astfel de competiție, și de aceea n-am cum să comentez opinia lor cum că eu aș fi cel mai mare scriitor.

Scriitorii ruși au, de cele mai multe ori, o admirație față de „Mama Rusie“. Dumneavoastră, însă, locuiți în Elveția. Cum vă simțiți ca scriitor rus, care scrie în limba rusă, dar care nu trăiește în Rusia?

E important totuși de remarcat faptul că scriitorii ruși nici până acum nu au lămurit problema privitoare la ce înseamnă să-ți iubești patria. Un poet rus de secol XIX a spus o frază celebră care sună cam așa: „Inima care a obosit să mai urască nu va învăța nici să iubească“. Istoria noastră a demonstrat de nenumărate ori