Am fost penibili în primele 45 de minute
Olanda a masacrat Ungaria, Turcia a bătut în Estonia, noi am câştigat la un scor insuficient după un joc modest în faţa unor amatori. Toate rezultatele din Europa şi bombele serii.
Pe 24 mai 1967, România – cu aproape tot ce avea mai bun la ora respectivă – pierdea în preliminariile CE, cu un neverosimil 1-7, la Zurich, în faţa relativ mai puţin cotatei naţionale a Elveţiei. După această catastrofă, la nivel de conducere a FRF (dar şi cu „indicaţii” pe linie de partid) s-au luat măsuri radicale. O serie de jucători (nume mari în fotbalul românesc) au fost excluşi din activitatea internaţională; s-au organizat timp de o lună trialuri peste trialuri, au fost verificaţi şi paraverificaţi peste 60 de fotbalişti din categoria A şi câţiva din categoria B, s-au jucat „n” meciuri între „Posibilii” şi „Probabilii”, între „Roşii” şi „Albaştri”, totul până când s-au găsit 17-18 jucători care să nu se facă de râs pentru următorul meci, cel cu Italia, o naţională croită pe scheletul marelui Inter al lui Helenio Herrera. Meciul cu Italia a fost pierdut cu 0-1, dar atunci s-a născut nucleul care avea să se numească „generaţia Guadalajara”.
Revenind la zilele noastre, nu înţelegem de ce nu se procedează ca acum 46 de ani, mai ales după ce Olanda ne-a arătat „unde suntem”, iar în două meciuri cu Turcia şi unul cu Ungaria nu am depăşit graniţa penibilului. NU ÎNŢELEGEM de ce se mizează în continuare pe fotbalişti rataţi de genul Torje (faptul că impresarii cerşesc găsirea unui contract de împrumut cu statut de rezervă spune multe) sau Bogdan Stancu, NU ÎNŢELEGEM de ce mai sunt selecţionaţi fotbalişti care „nu pot duce două meciuri la 4 zile” (dar salarii de sute de mii de euro pot încasa!!). Nu înţelegem multe, dar înţelegem că trebuie odată şi odată să înceapă adevărata reconstrucţie la naţională. Chiar cu riscul ratării încă un
