Am să vă spun povestea unui câine deosebit.
Acum 13 ani, a apărut sub maşina mea un căţel prietenos, corcitură de lup, cu blana cenuşie-maronie. Ne-am împrietenit, l-am botezat Bobi şi am început să-i aduc apă şi mâncare. Dimineaţa, când plecam la farmacie, mă aştepta şi mă conducea o bună bucată de drum...
Împreună cu un vecin, mare iubitor de animale, i-am găsit un coteţ şi... un "domiciliu", într-o curte de peste drum de blocul nostru. Zilnic mă duceam să-l hrănesc şi să-l mângâi, să-i vorbesc. Cu timpul, s-a ataşat de mine şi am devenit "zâna" lui cea bună, care avea grijă de el.
Au trecut anii, Bobi a îmbătrânit şi a devenit un câine ciudat. Vederea i-a slăbit, au apărut şi alte neputinţe "câineşti" şi avea un comportament de neînţeles. În curtea unde fusese găzduit, a mai apărut un câine, tot maidanez, cu care nu s-a înţeles şi, atunci, lui Bobi i s-a făcut un "ţarc" pentru a-l separa de "rivalul" lui, Pufică, cu care se încăiera. Abia se putea mişca în palma de loc ce-i era îngăduită. Era trist şi nemulţumit de soarta lui. Cu timpul, refuza să mai iasă afară din cuşcă, iar noaptea scheuna insistent, ca să i se dea drumul pe stradă.
Într-o noapte, când s-a dezlănţuit o ploaie torenţială, cu fulgere şi tunete năprasnice (de care se speria) i s-a dat drumul pe stradă şi... dus a fost. L-am căutat a doua zi pe străzile învecinate, prin parcurile din cartier. În zadar. Inutil să vă spun cât am plâns de mila lui. Credeam că a murit.
Peste vreo săptămână, plimbându-mă cu soţul prin parc, ceva mai departe de casă, pe cine văd venind spre noi? Pe Bobi! Nu-mi venea să cred! Vă imaginaţi cât de bucuroasă am fost că trăieşte. Cu instinctul lui de conservare, atât de dezvoltat la câinii fără stăpân, se aciuase pe lângă un chioşc de închiriat biciclete, unde tinerii care administrează centrul au grijă de el. B
