Dacă vor fi plecat artiştii români de pe la noi spre alte zări de basme pline, într-un timp în care pe aici Făt-Frumos era deopotrivă şi Zmeul, şi regele, şi bufonul, şi (mai cu seamă) călăul, întoarcerea lor târzie spre tărâmul ce i-a ştiut cândva tineri, cutezători, însetaţi de larguri, cu neostoit dor de a se măsura cu necunoscutul cel de dincolo de zare, este astăzi firească şi reciproc aşteptată: de ei, reîntorşii la obârşii, de noi, rămaşii (încă) de pază lângă focul vetrei cel mutat înlăuntrul nostru. Cu Basme lăuntrice vine acum la întâlnire cu bucureştenii pictorul Nicolae Groza (n. 1943), trăitor în Belgia din 1984, după ce îşi făcuse intrarea în lumea artelor din România (Premiul UAP pentru artă monumentală – 1966 şi 1970; Premiul pentru pictură al municipiului Bucureşti – 1969, 1981) şi, între 1969 şi 1983 a fost profesor la catedra de Pictură monumentală a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Capitală. Expoziţia de la Galeria „Dialog“ din Primăria sectorului 2 Bucureşti se înscrie în irezistibila chemare a basmului acela, cel mai frumos din câte va fi creat neamul românesc spre a tălmăci cumva înt Publicitate raductibilul dor: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte, un basm lăuntric pe care-l repetăm fiecare-n felul nostru şi, cu care ne legitimăm trecerea prin valea (ne)plângerii cu numele de viaţă. Cele 51 de lucrări care alcătuiesc expoziţia pictorului Nicolae Groza sunt, potrivit mărturiei artistului, realizate în ultimele luni. Tema care le luminează tâlcul ţine de farsele tragicomice ale căutării unei echilibru într-o lume de îngeri nebuni, între însingurare şi rătăcire, când umbra tăcerii se preschimbă-n strigăt. Este o lume de măşti în care chipul omului, cel care va fi fost cândva creat după asemănarea cu El, îşi caută alcătuirea primordială prin mistere (fie şi medievale), ieşiri din umbră,