Urme româneşti în Slovacia, Cehia şi Polonia
Valahia din inimă
Au plecat fără să se mai întoarcă, dar au luat cu ei totul. O limbă, o credinţă, un fel de a înţelege lumea, văzută şi nevăzută, puterea de a îmblânzi pământul, de a-l face să te asculte, chiar şi pe cel aspru, sălbatic, nesupus, pământul înălţimilor, al frigului şi al ceţii, pământul pieziş al duhurilor şi al singurătăţii, muntele. Dintre toate popoarele de atunci, din negura bântuită de molime şi vrăjmăşii a istoriei, doar ei, vlahii, ştiau taina de a supune locurile de nesupus. O taină aflată de la daci şi de dinainte de ei, de la oamenii de la începuturile timpului. Pentru că atunci când nu exista istorie, ci doar Dumnezeu, atunci când lucrurile nu aveau nevoie de dovezi, ci doar de credinţă, lor, oamenilor de aici, din ţara asta care se numeşte astăzi România, le-a fost dat să înţeleagă munţii, să-i asculte, să-i iubească, să-i supună. Pentru că numai aşa, înţelegând că trebuie să te supui ca să poţi supune, înţelegând că trebuie să te încrezi nevăzutului ca să poţi crea văzutul, oamenii ăştia de la Carpaţi şi Dunăre au putut să se ridice şi să facă o ţară din înălţimile despre care alţii credeau că sunt locuite doar de zei. Rostul fânului şi al coasei, al laptelui şi al brânzei, al turmelor de oi şi capre, al mersului neîntrerupt de sus în jos şi înapoi, al mişcării acesteia neîntrerupte, transhumanţa, în căutarea vieţii şi a îmblânzirii a ceea ce părea de neîmblânzit.
Au plecat încet, de aici, de acasă, din ţara asta care se numeşte astăzi România, dar au ştiut să poarte acest acasă cu ei, tot drumul lor de veacuri. În lunga lor pribegie, cu vremea, limba lor a început să se amestece cu a celor cu care se întâlneau. Cu unii s-au războit, iar uneori au fost nevoiţi să treacă la o altă religie. Dar niciodată, în drumul lor lung prin lume şi istorie, n-au pierdu
