Cât o fi de greu sa ne facem noi ca stat depozite de preluare şi păstrare a roadelor ţăranilor – atât de folosiţi drept monedă a grijii conducătorilor faţă de românii ce trăiesc în condiţii grele în mediul rural – şi mai ales ale fermierilor atât de doriţi lăsaţi de fapt de izbelişte în faţa marilor traderi planetari?!

O fi imposibil să treci rezidenţii de la ministerul Sănătăţii la cel al Educaţiei cum cere profesorul Astărăstoaiei şi astfel salariu medicului rezident – care-i baza de jos a sistemului sanitar – devine bursă şi-i creşte astfel măcar cu 25% remuneraţia?!

Cât de mândru ar putea fi un ministru al Educaţiei, dacă ar călca pe urmele discretului azi Valeriu Stoica – eminenţa cenuşie a revigorării poziţie sociale a magistraţilor de când le-a mărit de trei ori salariile, şi dacă ar readuce dascălul din starea de mizerie financiară de azi la statutul de arhitect demn, creativ, vertebral al naţiei de mâine?!

Cât de înţelept ar trebui să fie omul acela fără de care ministerul de Finanţe s-ar prăbuşi că nimeni nu ştie mai bine ca Gherghina să impartă banul public al ţării, încât să mai ţină seama şi de consecvenţii – serioşii – îndelung plătitori de taxe şi impozite români mici şi mari vreme de decenii unii?! Venele de foc ale economiei reale…

Cât de bine apărat ar putea fi un specialist în energie care ar putea convinge decidentul politic asupra sorţii evoluţiei economice a unităţilor administrativ teritoriale şi nu doar a bugetului central al statului român, încât redevenţele sau o parte din ele pe petrol şi gaz, cel puţin la început, dacă nu şi pe celelalte resurse ale solului şi subsolului, să rămână în vistieria judeţelor, regiunilor mâine poimâine, întru descentralizare?!

Cât de greu ar fi să reinstaurezi încrederea în ţara noastră, încrederea în noi, într-atât încât milioanele de cetăţeni curajoşi şi activi de peste mări şi ţ