Dacă am purces la detalii despre West Coast Rock şi primul studiu de caz a fost al grupului care doar geografic era din zona San Francisco, Creedence Clearwater Revival, e de bun-simţ să mă aplec asupra reprezentantului clasic şi cel ce este considerat generatorul subgenului, Jefferson Airplane. În fond, CCR este categorisită ca fiind o trupă ce cântă numitul Swamp Rock (nici n-aş risca echivalentul în limba română, e swamp şi cu asta basta, oricum termenul mă duce cu gândul la muzica celor născuţi/crescuţi şi impregnaţi cu spiritul deltei Mississippi), dar plăcerea personală de a-i asculta în detrimentul adevăraţilor rockeri de pe Coasta de Vest m-a făcut să luxez categorisirea, să-i favorizez pe CCR-işti cu alte cuvinte.
Ca sunet, Jefferson Airplane nu-mi prea place nici acum, aşa cum nu mi-a plăcut nici în anii ‘70, când am ascultat câteva din albumele grupului. În acea perioadă, recunosc că nu mi-a plăcut nici de o trupă-soră într-ale subgenului, dacă pot spune aşa ceva, The Grateful Dead, dar, după ce mi-a trecut furia psihedelico/hard/heavy rock-ăristă, la Grateful apreciez acum subtilitatea pieselor, cu germeni de jazz, în plus, Jerry Garcia, chitaristul solo al trupei, a fost şi rămâne un atât de mare chitarist pe care nu l-am apreciat la timpul potrivit şi… paguba’n ciuperci! Că doar n-am dat eu tonul în stabilirea standardelor în muzică, în rock, în particular. Sunt un ascultător, nu un critic, care riscă să-şi expună „măruntaiele” de gust muzical într-o gazetă, atât şi nimic mai mult. Nu am avut niciun moment intenţia să modelez gusturi, ci doar să informez, e drept, cu comentarii personale.
Deci, multă vreme, pentru mine, Jefferson Airplane aproape că s-a identificat cu Grace Slick, vocalista trupei din 1966, grupul fiind înfiinţat în 1965 de Marti Balin (vocal, chitară) şi Paul Kantner (chitară, vocal), ambii începându-şi carierele în folk
