Cu recentul “verdict de nevinovăţie” dat de Senat în cazul lui Varujan Vosganian am fost readuşi, ca spectatori, în faţa vechii şi nerezolvabilei (din cauza lipsei voinţei politice) probleme ridicate de parlamentarii care refuză să accepte limitele constituţionale ale Legislativului, care vor să-şi subordoneze Justiţia, încălcând principiul echilibrului şi separaţiei puterilor în stat, care se vor mai presus de restul cetăţenilor când vine vorba despre răspundere penală, generând aşa-numitul abuz de imunitate.

“Nu Parchetul îi spune Senatului ce trebuie să facă, ci Senatul este cel care judecă (…) Senatul are răspunderea începerii urmăririi penale. Potrivit legii româneşti, Senatul trebuie să ancheteze el însuşi fapta respectivă şi să ofere dreptul la apărare”, declara, sigur pe sine şi pe solidaritatea complice a celorlalţi, senatorul PNL Varujan Vosganian, cu câteva zile înainte de întrunirea Plenului Senatului. Pentru el, pentru cei 126 de senatori care au votat acum împotriva începerii urmăririi penale, pentru cei care au procedat similar în situaţia lui Borbely Laszlo, a lui Victor Paul Dobre, a lui Ion Stan, a altora şi a altora, principiul independenţei Justiţiei nu este, iată, nici nenegociabil, nici sacrosanct. De altfel, majoritatea covârşitoare a parlamentarilor români gândesc aşa. De ani de zile, s-au obişnuit să se facă luntre şi punte pentru a-şi salva colegii intraţi la ananghie penală. Un gest făcut doar în virtutea unei fraternizări la care se recurge pragmatic, prevăzător. În ideea că, mâine, va fi nevoie de un zid uman pentru propria protecţie.

Altfel, nu-mi explic de ce continuă să sfideze, în grup şi în formă continuată, Constituţia. Care, la art. 72, privind imunitatea parlamentară, spune clar: “Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu o