luna e plină
ca şi supărarea
pe faţa mea umblă cineva
umblă şi nucul şi poarta
s-o fi întors gândul tatălui în
gândul mamei
merg zilele şi odată cu ele drumul
o fi miercuri?
e sâmbătă, mamă
ea stă cu îngerul în privire
cu salcâmul
zilele merg de jur-împrejur
merg de la muşcate la roşu
dau umbre
cu luna plină pe chip
se uită la vreme
îmi alunecă picioarele
morţii pun naşterea departe
de asta alunecă drumurile
dar ochelarii mamei sunt vechi
şi cu ei mâinile
nu se uită cum alunecă somnul
noaptea se scoală şi mă priveşte,
spune
nu dorm
nu
ascult moartea
torsul de zi
mama ia celălalt fir, îl întinde
buricul i se destramă
înconjoară grădina apoi drumul
nu ajunge la naştere
îşi ia pielea
ziua şi noaptea caută în fereastră
un loc
dar se duce în toate părţile
unde este Ion?
deodată mama se ridică din piele
împreună cu ploile
e primăvară, trebuie săpat pământul
aţa îi desface degetele şi apa
ploile se înmulţesc
seara intră în zile ca în rochia ei nouă
Ion o aşază mai bine la fereastră
mă întorc vineri, spun
dacă mai sunt, spune
şi locul ei e numai trup
firul se desface şi umblă
cu mine şi fratele aproape născut
şi unu
picioarele aproape că alergau
singure
sunt numai piele
piele e tot întunericul
nu mă ajung
sigur se uită la mine @N
