Pugilistul român vorbeşte despre copilărie, despre momentele care i-au marcat cariera şi despre sentimentele pe care le ia cu el în ring. În pauze, în timp ce antrenorii îi fac aer cu prosopul, Bute vorbeşte cu Dumnezeu.

Boxul profesionist este unul din puţinele sporturi în care nu se mai păstrează nicio aparenţă în privinţa motivaţiei: sportivii recunosc în faţa tuturor că o fac exclusiv pentru bani şi nimeni nu are nimic să le reproşeze. Niciun părinte bogat nu şi-ar lăsa copilul să rabde de foame pentru a trece proba cântarului, iar apoi să se întoarcă acasă cu ochii cât cepele. Boxul a fost dintotdeauna un sport al copiilor săraci. Generaţii de copii amărâţi care au intrat în sălile de box cu gândul la o viaţă mai bună. Unii au rămas la fel de săraci, alţii s-au amestecat prin clanuri interlope şi prin puşcării, câţiva au ajuns sportivi de performanţă, câştigând faimă şi bani. Şi totuşi, destinele fericite ale marilor boxeri pot fi numărate pe degetele de la o mână. Faima şi banii n-au fost decât preludiul unei îngrozitoare autodistrugeri. În această lume, Lucian Bute este mai mult decât un mare sportiv plecat dintr-o comună gălăţeană şi ajuns campion mondial la profesionişti. Este, înainte de toate, un om care nu şi-a pierdut minţile în drumul de la sărăcie la o avere de zece milioane de dolari, de la trening la sacou casual, de la Pechea la Montreal sau de la „Pelicanul“ la „Mister KO“.

„Weekend Adevărul“: Te încăierai cu copiii când erai mic?

Lucian Bute: N-am fost un copil care să mă bat toată ziua, dar nici nu-mi plăcea să mă las călcat în picioare. Eram mic şi slab. În ’95, când am început boxul, aveam 44 de kilograme. Eram rahitic. Iar la sala de box am ajuns întâmplător. Mie nici nu-mi plăcea boxul. Când vedeam meciuri la televizor, nu mă uitam. Nici măcar la meciurile mari. Mai mult eram atras de fotbal, pentru că asta făceam toată ziu