O ştire de pe Digi 24 clebrează curajul unei profesoare care i-ar fi spus ministrului Educaţiei nişte lucruri foarte „dureroase” despre starea învăţămîntului românesc, ceea ce, se pare, nu s-ar mai fi întîmplat de foarte mult timp. Şi nu doar atît, dar aceste revelaţii dureroase au fost întîmpinate de ministru prin aplauze… Absolut senzaţional, s-ar părea.

La o privire mai atentă, însă, curajul nu mai pare atît de senzaţional, respectiva profesoară fiind nu doar şi preşedinte onorific al Sindicatului Liber din Învăţămîntul Preuniversitar, ci şi proaspăt ieşită la pensie. Ce e mai rău e, însă, că nici vorbele ei nu au nimic senzaţional, nici un potenţial revelator sau de vreo mare schimbare. De fapt, era şi normal ca ministrul să o aplaude, pentru că vorbele ei îl serveau destul de bine. Din toată ştirea asta atît de furtunoasă, nici măcar aplauzele minsitrului nu mai sînt senzaţionale.

Discursul profesoarei era axat (dacă ştirea respectivă îl redă corect, desigur) pe ideea că problema fundamentală a sistemului de educaţie este corupţia politică, ceea ce este catastrofic ca diagnoză a educaţiei. Faptul că sistemul este politizat şi birocratizat, că funcţiile de conducere se obţin pe pile sau cu sprijin de partid constituie cea mai facilă critică şi un aspect în cel mai bun caz secundar al problemelor din educaţie.

În ce priveşte „birocratizarea”, un astfel de sistem social amplu nu are cum fi altfel decît birocratic. Sigur, birocraţia poate fi excesivă, dar asta porneşte nu doar de la vîrf, ci şi de la eşaloanele medii pentru care închiderea în mecanisme hiper-birocratizate poate fi o armă de conservare a poziţiei lor. La fel şi politizarea: ea nu poate fi evitată total, iar dacă e excesivă, ceea ce probabil că este, trebuie văzut realist care sînt perspectivele de reducere a ei, şi mai ales dacă perspectivele ăstea chiar există. În plus, nu neapăr